Achilianu

Toti suntem unici, nu? Fie ca ne mintim pentru a ne crea o imagine, o personalitate sau doar pentru ca asa am fost indoctrinati sa credem, noua ni se pare ca suntem unici. Vrem sa credem asta si, chiar credem! Nu conteaza ca asemanarile sunt acolo, le vedem, le intelegem, dar nu le acceptam pe de-a-ntregul. Deziluzie in dragoste? Toata lumea a avut asa ceva. Orfani? Sunt cateva sute de milioane de cazuri, nu? Divort? Da, ati ghicit! Moarte? Da, aici sunt cel mai sigur, desi n-am vreo statistica, ma hazardez sa zic : Toata lumea moare sau este martorul mortii unui apropiat.

Si, atunci, de ce ni se spune ca suntem unici? De ce ne incapatanam cu ideea asta? Pentru ca asa e “bine”, pentru ca din asta se naste speranta(o chestie de care avem nevoie si care, in pofida spuselor, nu moare niciodata-moare una, se naste imediat alta!), pentru ca doare mai putin sa fii tu…

Bun, uite la ce m-am gandit eu : Cred ca suntem intr-o continua asteptare, asteptam si iarasi asteptam. Ce asteptam, ma veti intreba. Ei bine, cred ca asteptam unicitatea. Asteptam sentimenul pe care-l degaja ideea ca in peste  6 miliarde de oameni nu mai exista nimeni ca noi. Desi, analizand dupa forma si fond, parem toti la fel. Asteptam pentru ca ori nu suntem capabili sa realizam ca putem cauta si gasi unicitatea noastra, ori nu ne-a interesat niciodata sa o cautam sau, de cele mai multe ori, am renuntat sa o cautam.

Poate cel mai important stimul in cautarea unicitatii este…cum sa-i zic eu?…a, da!…Stiti ideea aia :  te nasti-traiesti-mori? Asta-i adevaratul stimul! Nu vrei sa fie doar atat, nu vrei sa fii inca unul care “se naste-traieste-moare”. Desi, tragand linia, cam asta este situatia, nu? La prima vedere, o viata de om la asta se rezuma. Nu e vorba nicaieri in acel ciclu despre iubire, unicitate, vointa, dorinte, asteptari, iluzii…Si, totusi, cu aceste lucruri ne ocupam! De ele ne cramponam pe parcursul vietii, cu ele ne luptam, pentru ele si cu ele traim. Tu vrei sa fii mai mult pentru tine si pentru cei pe care-i iubesti. Tu vrei, dar poti? Si, daca poti, e de ajuns?

Atunci intervine iarasi asteptarea. Un semn, ceva, orice. Numai sa apara ceva care sa puna capat asteptarii, care-i si asa chinuitoare. Pentru unii vine, pentru altii nu. Sau poate nu sunt ei pregatiti, ori nu sunt pe faza. Si, daca vine, sa zicem ca vine semnul ala, ce crezi este de ajuns? Eu zic ca nu…

Sau poate ma insel eu(impreuna cu ceilalti 6 miliarde si ceva) si unicitatea nu exista. Poate suntem cu totii asemeni unui lan de grau imens. Acolo vezi vreo diferenta?

P.S1 :  Multumesc…

P.S2 Lucrurile si persoanele au importanta atata timp cat noi le dam importanta, nu?

P.S3 : Sanatate cititorului si celui care nu citeste