Achilianu

Demult, tare demult, mi-am dat seama că nu știu, nu pot sau pur și simplu nu sunt constituit genetic pentru a cloci un la mulți ani decent. Zic decent, deoarece de unul bun sau foarte bun, unul care să dea pe spate sau să inunde sinapsele amețite de anvergura sărbătorii care este, nu sunt capabil.

Nu știu a ura, iar pe zi ce trece încep să cred că acest lucru ține de ceva cu care te naști, ceva de la natură, cum ar veni. Undeva în abisul sau paradisul – în funcție de credința fiecăruia, în care trăiesc, zeii râd, căci la împărțirea talentului la urat eu am lipsit. Căci da, îți trebuie talent.

Pentru că da, dacă ții morțiș să-i urezi cuiva, în principiu ar trebui să fie de bine. Nu? Că altfel o dai în blestem și poți fi acuzat de crime împotriva aproapelui și, deci, de răutate. Cum ar fi să primești un mesaj de genul: fie ca fisurile anale să-ți călăuzească viața dintre veceu și restul activităților, iar, ca chinuiala să fie maximă, du-te și mori înecat în propria-ți vomă?

Nu sună bine, nu? Atunci, fie că lași să iasă la suprafață răutatea, caracteristică nouă, oamenilor, sau nu, cert e că trebuie să urezi… de bine. E aproape un pleonasm, că de rău nu se poate, după cum am spus-o, cazi în blestem.

Dac-ar fi după mine, dar nu e, aproape niciodată nu e, atunci aș decreta să ne mărginim la banalul la mulți ani. Sau la fel de banalele sănătate și fericire. Până la urmă, ce ai putea să-i urezi cuiva în afară de a fi sănătos, fericit și să trăiască ani mulți? Ce și-ar mai putea dori acel cineva? De ce altă dovadă de bunătate și umanitate poate să fie capabil un om față de un altul, în afară de asta???

Dacă ai reușit într-un final să încropești un decent la mulți ani, ai o altă problemă. Cum mulțumești celor care te-au sorcovit cu mesaje cel puțin pompoase? Am zis sorcovit, că-s încă sub influența sărbătorilor, dar cred că se poate înțelege faptul că mesajele pot veni și cu alte ocazii. Bun, cum mulțumești când ăla/aia vine cu chițibușerii, când jonglează cu cuvinte, încât îți vine să verși o lacrimă de durere și una de fericire. De durere, pentru că tu nu ești capabil de așa minunăție de alint al emoțiilor destinatarului, și de fericire, pentru că tu ești destinatarul.

Și, totuși, cum mulțumești? Că e clar că nu poți să-ți freci în palme capul să produci ceva comparabil. Mersi de mesaj - ar fi ceva destul de ok, dacă mă întrebi pe mine, dar un asemenea răspuns strigă de la o poștă penibilul în care te scalzi. Să te faci că plouă și să nu răspunzi nu e o opțiune! Atunci? Păi, ori intră în funcțiune lamulțamitorul – un adevărat magician în ale uratului, care, pentru mulți, nu este niciodată acasă, ori răspunzi cu un mesaj pompos pe care l-ai primit anterior. Deci, ori te rogi să vină pe adresa ta ceva mișto, ori, dacă ai talent, te faci lamulțamitor… Ar mai fi o a treia… te doare-n…

P.S1 Decât atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Fie că ești sau nu contremulat de viața sfinților sau a lui Iisus, că sărbătorești sau nu Crăciunul, ori că te apucă tumultul la corazon când asculți muzică, nu prea ai cum să nu recunoști un colind frumos cântat. Chiar dacă vezi canțoneta respectivă ca pe o simplă muzichie, interpretată de oameni, pentru oameni.

Nu cred că e vreo noutate faptul că melodiile cu rol de coagulant al emoțiilor suferă prin repetarea obsesivă, dar mai ales prin calitatea gâturilor din care ies, la ceas de sărbătoare. Bătrânii spun ceva cu care ne-am obișnuit, ceva ce îi caracterizează pe toți înaintații în vârstă, care nu își mai găsesc locul: „Nu mai e ca pe vremuri!”.

Tinerii sunt de două feluri. Unii profită de perioada cu pricina pentru a produce niște bani, pe care, apoi, îi aruncă pe băutură, femei și droguri. Alții sunt sictiriți, așa cum îi stă bine oricărui tânăr dornic de a-și găsi un loc în lumea pe care o detestă, dar pe care vrea să o conducă.

Însă, da, nu mai e ca pe vremuri. Demult, parcă tare demult, primeai un  covrig și-un pahar de țuică ori vin, când luai la cutreierat străzile și ulițele, cu scopul declarat de a colinda și, pe cale de consecință, de a bucura. Colindător nu te făceai, așa cum e acum, ci te nășteai. Colindătorul clasic, probabil demult dispărut din peisaj, ori și-a luat vreun concediu neanunțat, era cel care nu vroia albume și apariții pe coperțile revistelor, ci tocmai cel care se bucura când îi bucura pe alții.

Eu n-am fost niciodată colindător în adevăratul sens al cuvântului. N-am nici voce și nici nu mă penetra sentimentul acela îndeajuns de puternic. Totuși, am fost de vreo două ori în colindeț, dar nu stricam bunătate de colind cu vocea-mi proastă. Eram, cum ar veni, un martor al glasurilor amicilor mei. M-am lăsat de această meserie, că nu era pentru mine, dar am rămas cu destule informații pentru a putea să-mi formez o părere, un filtru prin care să pot să-i trec pe colindbăgători și pe adevărații colindători.

Colindbăgătorii sunt insistenți. Teribil de insistenți. Enervant de insistenți. Și afoni. Exasperant de afoni. Prin definiție, un colindbăgător se bagă-n sufletul omului, cu pretextul colindului. Sună sau bate la ușă, intră pe geam, dacă-l scoți pe ușă, te chinuie. Că nu știe colindul până la capăt, chiar dacă e vorba de banala „sorcovă”, e de prisos să mai spun, nu?

Colindbăgătorul e o curvă, dar una proastă, extrem de proastă. Aproape ca o târfuliță de pe la tv, pe care, dacă nu o bagă cineva în seamă, se bagă singură. Măcar aia prestează corespunzător și își asumă rolul pe care singură l-a ales. Colindbăgătorii, nu. Un colindbăgător e, în umila mea opinie, cea mai josnică ființă – să-i zicem așa, care se târă pe suprafața pământului în perioada sărbătorilor de iarnă. Cu mult peste grețoșii care au trecut de primele 188 de primăveri, dar care încă mai folosesc diminutive ca „prăjiturică” sau „brăduleț”. Cu mult peste agățații de propria copilărie nefericită, care, din pură prostie, încă în mai așteaptă pe „Moșu”.

Colindbăgătorii își merită soarta. Dar, ușile închise-n nasul avid după bani și lătratul sau mușcatul câinilor sunt pedepse prea mici. Și da, și ei sunt oameni, și ei au nevoie de bani, dar parcă n-aș vrea să cumpăr cu acei bani și o înjurătură. Că de înjurat, ne înjură, fie că nu le-am răspuns prompt, că nu le-am dat destui bani, ori că i-am pus să mai cânte o dată ceva de „ler”.

Colindbăgătorii seamănă, pe undeva, cu câinii vagabonzi, care se aciolează pe lângă ghenele de gunoi. Dacă pe câini îi ademenesc bezmetice persoane, care le dau de mâncare până îi învață, de aici nemaifiind decât un pas spre o tragică mușcătură de fesă, colindbăgătorii primesc undă verde de la „sensibile” babe ori moși, care apasă cu rapiditate pe butonul interfonului. Din păcate, nu cred că o să scăpăm nici de câinii vagabonzi și nici de colindbăgători…

P.S1 Decât atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Nu prea pot cu astea…

Eu cred ca sarbatorile crestine au importanta si insemnatate. Pentru cine e cu astea sfinte. Cine nu, treaba lui/ei. Totul tine de alegere, sau asa ar trebui sa fie.

Ceea ce nu e deloc inteles, explicat si asimilat, e un mic amanunt, urmatorul: Sarbatorile crestine n-au legatura directa cu un enorias sau cu altul. Deloc. Bine, tinta finala este, desigur, crestinul, dar nu se poate merge pana intr-acolo, incat sa compari Pastele cu Revelionul, sau Craciunul cu ziua ta de nastere. Desi se face. Desi, in sarbatorirea acestor zile nu prea se mai tine cont de ratiune, origine sau piosenie, toate fiind, parca, amestecate cu-n blender, intr-un mare vas de lut. Rezultatul este, nu-i asa, previzibil.

Ca un secund aspect, ar fi siroaiele de “urari de bine”. Zic secund, deoarece deriva din ideea de a sarbatori Pastele(de exemplu) asemeni unei zile de nastere. Zi in care, desi nu e normal, exageram cu bagatu’ la matz si cu beutura.

Urarile de bine sunt intotdeauna binevenite, doar daca este vorba despre vreo boala sau, ca sa fiu indulgent, de vreo zi de nastere. Urarea de bine este… prezumata. Asemeni nevinovatiei. Se presupune ca le doresti celorlalti binele, in caz contrar ai o problema. Insa, cand e vorba de vreo zi de nastere ori – mai grav –  de vreo boala… atunci da, atunci se cade sa urezi de bine!

Sarbatorile religioase majore nu sunt, insa, in categoria asta. Deloc. E vorba de un nene sau o tanti care s-a nascut, ori care a murit, ori, in cazul de fata, a inviat. Nu pot sa inteleg cum de lumea vede in actiunile, trairile sau intamplarile acestori neni sau tanti, un prilej de a-si ura de bine. Nu inteleg, desi presiunea sociala(uneori) ne obliga sa ne facem ca intelegem – aka oameni care pun botu’, daca nu-i feliciti pentru o treaba la care n-au niciun merit. Chiar daca se intampla acest lucru, asta nu inseamna ca-i normal ori corect.

P.S1: Insa, de cele mai multe ori, mie mi se cam falfaie. Sincer. De ce sa-i zic lui Vasile sa manance cu spor? Pentru ca s-a nascut Iisus? De ce s-o sun pe Vasilica si sa o intreb cum a petrecut? Pentru ca e Sfanta Maria? Tareeeeeeee!

A, pentru ca vreau? Pentru ca simt? Ok, dar o treaba e imbecila chiar daca este simtita ori dorita cu nesat!!!

P.S2: Cuplului “Hristos a Inviat – Adevarat a Inviat” nu i se aplica acest post, fiind vorba de o cutuma crestina, si nu despre vreo urare tampa ce implica lumini, iepurasi ori altele asemenea.

P.S3 : Multumesc…

P.S4 : Sanatate cititorului si celui care nu citeste…

Avem darul acela, dar nu i-as spune dar. Dar, de dragul sarbatorilor, hai sa-i spunem dar! Deci, asa cum ziceam, avem darul acela de a… strica traditiile, obiceiurile, legendele. Il avem si, daca nu suntem atat de nemernici, putem recunoaste si accepta acest lucru. E acea mancarime interioara ce ne face sa respiram mai repede, mai apasat, mai demonic. Nu intelegem, oare, ca totu-i doar un joc? O minciuna asumata si purtata de toti in lung si-n lat? In fine, doar o alta metoda de-a subconstientului de a ne arata ca… putem fi si altfel?

Peste tot vad vrute si nevrute. Vad draconice personaje ce incearca din rasputeri, poate din dorinta de a nu se conforma, poate dintr-o perceptie mult mai rationala a realitati sau poate doar din lipsa de iubire, sa-de aici le vine si numele-demonizeze orice concept, ori idee.

“Mos Craciun nu exista!”, “Mos Nicolae e un frate de-al lui Mos Craciun, doar ca e mai fraier/luzer”, “Trebuie sa nu le mai spunem copiilor ca Mosul exista, sa-i invatam ca viata e dura…”  Got it?

Mosul nu exista si, da, el nu exista, dar parca e mai frumoasa luna decembrie daca stii ca Mosul trebuie sa vina, nu? Lumea nu-i plina de bunatate, si nu, ea nu e plina de bunatate, insa, exista exceptii!

E bine sa fim realisti, dar nu stiu cati pot suporta realitatea. Aia bruta, aia fara minciuni care sa ne faca sa ne simtim mai bine, aia genuine, cum ar veni! Eu as fi primul care as imbratisa acea realitate. Fara dar si poate! Daaaaaaaaa, vreu sa vad cati ar mai rezista in realitatea-realitate in care, de fapt, noi traim. Realitatea aia: “uat iu sii iz uat iu ghet”. Aia, frate(soro), aia da!

Insa, nu ma feresc sa o spun, acea realitate poate fi, pentru cei mai multi, de nesuportat. Insusi cel mai draconic dintre draconici va avea probleme de adaptare la acea realitate. Fie ca o recunoaste, fie ca nu.

Si, totusi, aceste “traditii”, fie ele si mimate,si sunt, din motivele de mai sus, sunt singurele ce ne mai fac… sa fim oameni. Zi de zi vezi oameni grabiti, oameni ce vor sa te faca(nu toti, iti mai inchipui si tu! ), oameni interesati doar de ei, oameni ce nu mai sunt oameni.

Acum nu o fac pe Freud, Durkheim sau orice alt mare shmecher d-asta. Deloc. Insa, intre o societate imuna la frumos, vaccinata cu ratiune excesiva, imbibata de real… parca as alege fumusetea greselii, a iubirii asa cum o inteleg eu, nu asa cum mi-o explica un om de stiinta, as alege o minciuna nevinovata, dar datatoare de speranta, speranta ca e singurul lucru ce ne mai tine in viata, ce ne face sa continuam, ce ne mana in lupta zilnica cu realitatea, in locul unui adevar imuabil si, nu-i asa, de necontrazis. Si asta nu pentru mine, pentru ca, la cum ma cunosc, as accepta si imbratisa o realitate cruda, dar cred ca multi, poate prea multi dintre semenii mei… nu ar putea sa o faca.

P.S1: Deci, Mos Craciun exista! Si Mos Nicolae! Da?

P.S2 : Multumesc…

P.S3 : Lucrurile si persoanele au importanta atata timp cat noi le dam importanta, nu?

P.S4 : Sanatate cititorului si celui care nu citeste

Precizez ca-s roman din cap si pana-n picioare, din generatie in generatie. Asa, ca sa nu zica nimeni ca ma situez, cumva, deasupra trasaturilor natiei din care fac parte. Eu ma chinui-uneori imi iese, alteori nu.

Romanul si cumparaturile :

1. Daca-i vorba de Craciun sau Paste, ori de vreo banala zi de nastere, romanul face cumparaturile pe ultima suta de metri. Probabil ca-i place adrenalina degajata dintr-o cursa contra cronometru, ingramadeala, prosteala si “acel da de ce? la care nu are nimeni un pentru ca…”

2. Cand merge la cumparaturi si vede gramada mare adunata in jurul unui singur stand, romanul nu merge niciodata la standul urmator, desi si acolo se gaseste acelasi produs.

3. Daca rupe, din greseala sau nu, un produs, romanul nu merge sa anunte vreun angajat al magazinului respectiv-il indeasa acolo, pe undeva.

4. Romanul nu are la el lista de cumparaturi-ca sa le fac pe plac unora, nu functioneaza pe sistemul nemtesc : Mergem cu lista-cumparam-platim-plecam. Nu, romanul intotdeauna vede ceva, gaseste el de cuviinta ca-i mai trebuie ceva, desi si ieri a cumparat acelasi lucru, in cantitati mari.

5. Romanul cumpara mereu mai multa bautura decat mancare. De pasta de dinti, sapun, sampon si detergent d evase nici nu mai vorbesc. Bine ca hartia igienica este unul din lucrurile indispensabile ca altfel…

6. Romanul e primul la gratuitati-ne trebe sau nu, cert e ca : IL LUAM!

7. Intotdeauna cunosti omul dupa ceea ce are in cosul de cumparaturi-si nu, nu ma refer la zilele obisnuite , zile in care omul isi ia cele trebuitoare, ci la zilele gen Craciun sau Paste.

8. Romanul este, prin natura sa, huligan. Asta se vede, nu stiu daca cel mai bine, dar foarte bine la cumparaturi.

9. Dupa ce s-a plimbat ore bune prin magazin(market, supermarket, hypermarket), s-a invartit de vreo 2-3 ori, romanul  pleaca si ajungand acasa isi da seama ca a uitat sa ia ceva.

10. Cand vine vorba de cumparaturi, romanul este mereu pus pe graba-asta se vede atat la casa de marcat, cat si in magazin sau in parcarea magazinului.

11. Romanul, poate si prin trasatura noastra definitorie, cea de “shmecher”, incearca sa le ia fata altor cumparatori-nu detaliez pentru ca se vede, nu? Dar, si asta e trist, romanul uita ca are drept  ”concurenti” alti oameni care-s si ei romani si care, si ei, ca tot romanul, au acea trasatura-cea d e “shmecher”(“eu ii fac pe toti”, “eu sunt tatal lor”, “m-am nascut ca sa-i prostesc/conduc pe prosti”).

12. Romanul e tot timpu’ mandru de cosul sau plin si se uita mereu de sus la “luzerasii” care au in ditamai cosu’ doar 2-3 produse. Nu conteaza ca in al sau cos sunt numai baxuri de bere/suc si in al “luzerasilor” sunt produse bio. Ca o paranteza, nu exista asa ceva-produse bio-exista doar produse proaste si produse mai putin proaste.

13. Romanul traieste pentru a fi cumparator, pentru a primi “Buna ziua, cu ce va servim?”, pentru a fi intampinat cu “Buna ziua, bine ati venit!” Nasol e ca el se comporta ca un patron asupritor si prost, nestiind nici cum sa-i trateze pe cei care-l “servesc” si nici cum si cat sa-si investeasca banii.

P.S1 :  Multumesc…

P.S2 Lucrurile si persoanele au importanta atata timp cat noi le dam importanta, nu?

P.S3 : Sanatate cititorului si celui care nu citeste

Desi nu i-a scris Mosului, un prieten  primeste urmatorul mesaj :

Dragul Mosului baiat, iti spun clar si raspicat, am primit scrisoarea ta, dar m-am sters la cur cu ea si ma pis pe ce-ti doresti…nici in vis n-ai sa primesti si daca-mi mai scriivreodata iti rup muia c-o lopata. Nu-l mai cauta pe Mosu ca-ti fac curu cat cosu. Mosul a plecat din tara ca-i criza financiara…

P.S1 : Cred ca cineva isi va pierde job-ul…

P.S2 : Cititori, vizitatori si restul lumii : Vi se pregateste ceva! AMR cateva zile…

P.S3 : Multumesc…

P.S4 : Sanatate cititorului si celui care nu citeste