Achilianu

Prin clasa a opta, să fi fost acum mai bine de un secol , am interacționat cu o profă de română. Eu făceam generala într-un orășel, dar vroiam să ajung la un liceu din Vâlcea. Profa, pe care, deși n-am mai văzut-o de la meditațiile pentru BAC, o stimez maxim, era aproape de pensie, dar era… piesă… în treburile astea cu Limba și Literatura Română. Un dex ambulant, o enciclopedie de opere românești și nu numai. Ce ai, era profa perfectă, dacă stai să te gândești că știa toate mișmașurile și toate cutumele elevilor. Ba chiar se cobora la nivelul tău, care, de fiecare dată, era situat în zona genunchiului unei broscuțe mici și drăgălașe.

Văzându-ne atât de plante, ce-i drept, unele mai diversificate ca altele, profa cu pricina s-a gândit că ar fi mai ușor să dicteze un  comentariu al unei opere, decât să te învețe să-l faci, că și așa nu aveai destulă materie cenușie pentru asta. Și scriai. Uau, cât scriai. Trebuie să spun că eu m-am plictisit încă de la prima sesiune de meditații, așa că am vrut să scchimb un pic lucrurile. Plus că doamna profesoară folosea în comentarii cuvinte necunoscute mie, despre care credeam uneori că nici dex-ul nu le cunoaște. Țelul era de a reciti comentarile, pentru a reține ceva, ca să ai ce să scrii la examen. Evident că nu reținea aproape nimeni nimic.

Bun, și ziceam că o știu de la meditațiile pentru capacitate. M-a văzut, m-a perceput corect, dar n-a prea vrut să mă învețe să fac comentarii. După vreo trei meditații, i-am zis că nu mai vin, că nu sunt scrib(evident, am făcut asta cu tot respectul din lume), că oricum o să fiu varză la capacitate, apoi la Bac, dacă nu încerc să trec, cumva, prin filtrul personal informațiile, că nu mă duce capul să memorez. Am o repulsie gravă față de această „tehnică” de a învăța. Pur și simplu, îmi vine să vomit informațiile alea, imediat ce mi-au intrat în căpșor. Nu că-mi vine, chiar o și fac!! Nu pot, și basta!

Bun, s-a pus profa să-mi explice că n-am vocabularul format, că și privirea mă cam trăzează , dar a acceptat. Îmi dădea acasă comentariile scrise de ea, trebuia le să fac o scurtă citire, să stau vreo zi, iar apoi să scriu eu, cu creierașul meu verde. Asta se întâmpla, dacă nu reușisem să citesc opera integral, căci în acel caz nu-mi mai dădea comentariul făcut, cum s-ar zice, ca la carte. Apoi analizam comentariul meu, îl comparam cu al ei, și, ca să dea mai bine, înlocuiam unele pasaje cu altele mai „inteligente”, de la ea. Încetul cu încetul, am prins șmenozeala, ba chiar învățam și cuvinte noi. N-am luat zece nici la capacitate, nici la BAC, dar n-am fost departe. Bine, nu e asta discuția, căci, după cum se vede, abia îndrug câteva cuvine, ca să zic și eu că scriu pe blog…

Aveam și colegi d emeditație, care n-au făcut ca mine. Scriau, frate/soro, scriau. Pagini, multe pagini, dosare întregi. N-a luat niciunul mai mult ca mine. Asta unu, și doi, nimeni nu învăța nimic. Erau ore jenante, să faci în clasa a XII-a ore de neologisme , cu explicațiile din dex și cu propoziții pentru a vedea sensul și folosirea lor… bine, erau jenante pentru noi, inutile pentru cei mai mulți, dar aia era situația. Aveam colegi de meditație care vroiau să renunțe, „că dictează asta de ne ia naiba!”, bă, dar unul nu se gândea că poate ajută la ceva treaba… nu.

Și unde vreau să ajung? Am un amic, e în clasa a XII-a, și, speriat de Funeriu, s-a pus pe meditații. Nu face nimic, dar banii trebuie să-i dea, și-s mulți!! Nimic. Dacă vrea să fumeze la meditație, fumează, operele n-are timp să le citească, comentariile xeroxate de la proful de meditație sunt mai mult compuneri de clasa a șasea. Și, atunci, stau și mă gândesc la BAC-ul 2012. De fapt, nu mă mai gândesc, că știu cum va fi. Bine, dacă nu revin unii la sentimente mai bune, că doar e an electoral.

Omul a schimbat doi profi până acum, așa că nu putem să spunem că nu a încercat să găsească ceva mai bun…

P.S21 Decât atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Să fi fost prin clasa a patra -cred că da, că dintr-a cincea n-am mai luat premiul întâi – când am realizat că notarea de la clasă este egală cu zero. Mai târziu, la facultate, mi-am dat seama că cinci-ul sau zecele reprezintă același lucru: ai luat, deci n-ai picat/n-ai stres, nu faci parte din grămada de „olimpici” etc.

Învățătoarea încerca să ne motiveze cu câte un zece. Tot ceea ce trebuia să facem era să citim cărți precum „Cireșarii”, pentru orele de „lectură”. Nu mă lăsam impresionat, trebuie să recunosc, nu-mi trebuia nici atunci zecele, cum nici acum nu mi se pare imperios necesar. Tocmai de aceea am abandonat atunci primul volum pe la pagina 50+. Mi se pare absurd să aștepți un bonus pentru ceva ce faci, în definitiv, pentru tine. Apoi, în gimnaziu, nu ne-a mai motivat nimeni. Dacă vroiai, citeai, dacă nu, nu. Dar nu despre asta vroiam să vorbesc, ci despre notare.

Știu că elevul are prostul obicei să fie nemulțumit, așa cum face, până la urmă, orice om. „El a făcut exact ca mine și a luat…” sau „are ceva cu mine, că mi-a dat numai probleme grele, pe când…” – sunt doar două dintre multele răcnete pe care ori le-am produs, ori le-am auzit, nu-i așa?

Mă tot gândesc la nota asta maximă, la zece, că tot i se zice că ar aparține profului, teorie cu care sunt și nu prea de acord. Nu-s de acord, dacă mă gândesc la examenul de titularizare Și da, sunt de acord, pentru că zecele înseamnă, într-un fel sau în altul, perfecțiunea. Ori, de mici parcă am fost învățați că așa ceva nu există. Cum să-i dai cuiva zece, când l-ai ascultat numai dintr-o mică parte din materie? Poate a picat pe subiect, poate te-a copiat, dracu știe, dar zecele ăla nu are cum să reflecte în totalitate realitatea.

Am luat și eu zece, ca să nu se înțeleagă c-aș fi stresat pe partea asta. Chiar mulți aș spune. Poate prea mulți. De fapt, eu cred că nu mi-am meritat niciodată notele de zece. Niciodată! Evident, din motivele de mai sus, mai puțin cel cu copiatul, că eu copiam doar când îmi trebuia grav cinciul. Normal că nu-s dus cu pluta pentru a mă duce la prof să-i zic că nu merit zece sau să-l pun să-mi justifice de ce m-a punctat cu nota maximă, dar nu mă bucur niciodată când iau zece. Nu-l merit, nici n-aș avea cum, la fel, din motivele de mai sus. Nici nu-i înțeleg pe cei care se bucură, ba chiar le port și un pic de milă, pentru că îi văd cum le crește inima la gândul că ar fi cei mai buni, când, de fapt, nu e deloc așa.

P.S1: Cam atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

… începutul anului școlar.

Îi vedeam pe unii cum trosneau de emoție la gândul că-și vor revedea colegii, iubirile neîmpărtășite sau chiar dascălii. Mi se părea ciudat, deoarece eu nu simțeam niciun fel de emoție. Sau, cel puțin, nu simțeam o astfel de gamă de emoții. Pe colegi îi vedeam la fotbal, în oraș sau, mai târziu, în discotecă. De profesori nu-mi era drag, deși pe unii îi respectam atât de mult încât le sorbeam până și ultima picătură de înțelepciune, ce se prelingea din preaplinul paharului cu care i-a hărăzit… natura. Iubirile mi-au rămas neîmpărtășite mult timp, mai exact până am decis că ar cam trebui să fac și eu ceva, iarăși nu să stau și să aștept să pice ele late-n fața mea.

Dacă stau bine să mă gândesc, nici careul din ziua de 15 septembrie nu trezea în mine zbateri ieșite din comun. Ba mai mult, totul era o corvoadă. În careu se vorbea. Mult. Mi-a fost dat să fiu nevoit să ascult primari, polițiști, cadre didactice sau chiar părinți. Aceeași întrebare-mi revenea obsesiv în minte: Ca să ce? Păi da, ca să se laude ei cu ale lor realizări, pe când noi, cei împopoțănați ca de Crăciun, cu hăinuțe noi, cu pantofiori dați cu cremă și, desigur, cu batistuța și unghiuțele tăiate, stam și așteptam mereu și mereu finalul. Un nou an de școală începea, iar acela nu era nicidecum motiv de sărbătoare. Teste, dictări, teze și materii inutile, plus o șleahtă de netoți care nu erau potriviți pentru a se învăța pe ei ceva, apăi pe noi…

Și, ca să fie cireașa pe tort, mai și ploua. Umbrele și umbreluțe, peste tot umbrele. Vedeai fețe zâmbitoare, agasant de zâmbitoare. Părinţii erau un pic mai stresaţi, căci, de bifat trebuia bifat evenimentul, dar şi şeful îi presa cu rapoartele alea. Dar deh, odorul mamei merita… sau aşa credea fiecare mamă…

Și totuși, parcă acel început de școală avea ceva special. Nu, nu în ochii mei, căci, după cum se vede, eu nu dădeam nici doi bani pe treaba aceasta, ci în ai celorlalți. Erau, desigur, cutumele dictate de o societatea plată, dar unora, celor mai mulți, le provoca un mic cutremur în interior.

Acum, nimic. Chiulul de la careu anunță doar chiului în masă de peste an. Acum, începutul de an se face la televizor, cu eterna „Alinuța”, care se laudă că mă-sa i-a cumpărat rechizite, caiețele și hăinuțe. Acum, începutul de an este un alt prilej de a-ți lua o bucată de tavan în tărtăcuță, că deh, reparațiile costă. Acum da, acum pot să spun că sistemul românesc de învățământ, conducătorii lui, dar și părinții și elevii pot să-și treacă liniștiți un PATRU cât ei de mare în catalogul deziluziei, al speranțelor înăbușite din fașă, al viitorului răpus de un prezent înecat în trecut…

P.S1: Știu, e cam depreme pentru începutul de an școlar, dar ce să fac dacă io mă gândesc cu câteva mutări înainte?!

P.S2: Cam atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

După ce s-au afișat notele elevilor de la „cel mai slab Bacalaureat din istorie”, mulți, teribil de mulți, și-au pus speranțele în profesori și-n al lor examen de titularizare. Rușinea trebuia ștearsă cumva sau, de ce nu, înlocuită cu o alta, una mai mare.

De 21 de ani am învățat și am fost învățați că, deși nu se rezolvă, o problemă poate fi mascată, ascunsă asemeni mizeriei sub un preș al ignoranței, aruncată-n cel de jos sertar al unui dulap închis cu o cheie ce urmează a fi aruncată. Însă, istoria ne-a învățat și continuă să o facă, dându-ne palme zilnice peste obrazul infamiei, că niciun sertar nu poate fi închis etanj, ferit de nasul căutătorilor de rău și rele.

Momentul nu este niciodată cel potrivit, căci pentru a scoate mizeria de sub preș nu există moment potrivit, ci doar acel moment. Cel în care se întâmplă.

Dacă însă stai să te gândești, să analizezi cu ochii minții românului care a conștientizat demult în ce țară trăiește, cred că ai putea să observi cu ușurință că, la fel ca-n toate lucrurile complicate, există mai multe ipostaze. Mai multe fațete ale aceleiași nenorociri. Mai multe unghiuri care, într-un pur și unic stil românesc, pot genera stări, pot crea tabere sau care chiar pot să te îmbolnăvească de resemnare. O resemnare trista ca orice resemnare, după care, inevitabil, se propovăduiește apocalipsa.

D.p.d.v UMAN

Pentru că problema ne permite, căci lipsa unor cadre didactice competente este o problemă pentru un sistem, pentru o țară sau pentru un neam, am putea chiar să mergem până într-acolo încât să înțelegem situația. Desigur, asta ar însemna să fim și capabili să percepem exact și obiectiv lucrurile. Am putea, de ce nu, să găsim explicații. Să găsim scuze. Să căutam vinovați. Să-i hulim pe cei picați, adulându-i pe merituoși, așa cum s-a întâmplat cu elevii care au trecut bacalaureatul. Uman, da, am putea chiar să arătăm empatie față de cei picați. Până la urmă, un examen se poate și pica, nu?

D.p.d.v PROFESIONAL

Controversa vine abia acum, deoarece sigur că un examen se poate și pica, iar martori putem fi noi cu toții, dar se poate pica jalnic, la limită sau din rea-voință. Celor picați la limită le putem ura baftă pentru sesiunea următoare sau chiar pentru aceasta, căci se pot depune contestații. Și totuși, un om care și-a pus fundul pe un scaun de profesor în acest mod, cel al contestaţiei plină de speranţele celor 10 sutimi, nu cred că poate fi un model, un profesionist, un adevărat profesor. Cred că putem să cădem cu toții de acord, inclusiv profesorii picați, că rezultatele de la examenul de titularizare sunt pur și simplu dezarmante. Putem scoate la înaintare reaua-voință a MEC-ului, o teorie plauzibilă(de ce nu?), dar una care pică, în cazurile celor care au dat foaia goală sau ale celor care au luat note sub 5.

Din punct de vedere profesional, însă, un astfel de examen, cu rol de reconfirmare a unui statut, a unei meserii(cea de profesor) nu se poate pica jalnic. Dacă e să mă întrebi pe mine, atunci ți-aș spune că nu cred că un astfel de examen ar trebui picat. Uman da, dar profesional, nu. Asta deși evidența spune că da.

P.S1: Asupra unui profesor care a picat examenul de titularizare va domni mereu dilema următoare: Mai poate el să fie numit și denumit profesor, dacă a picat examenul care-i reconfirma acest statut?

P.S2: Și da, reforma trebuie făcută. Cuvântul în sine îmi provoacă amețeli și fiori pe spate, deoarece știu la ce se referă, o aud rumegată de foarte mulți ani, dar n-am văzut-o pusă-n practică, așa că nu mai știu la ce să mă aștept. Pe de altă parte, nu este treaba mea sau a ta să propunem soluții. Deloc. Tare mă tem că ele nu prea există. Oferta în materie de elevi este cea reflectată de bacalaureatul 2011, iar în materie de profesori este cea de la examenul de titularizare. Alții nu avem. Nu-i avem aici, deoarece mulți au preferat să plece. Cei bătrâni s-au retras sau au murit, iar întrebarea rămâne mereu aceeași: Ce ne facem?

P.S3: Cam atât! 

P.S4: Mulţumesc…

P.S5: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Contextul este unul călduros, de vară. Abia ce s-a terminat „cel mai dezastruos” bacalaureat românesc din istorie. Populația se împarte în: oamenii mulțumiți – puțini, ce-i drept – oamenii care au trecut la limită, dar care, de la înălțimea șaselui salvator, se uită de sus la „proștii” care au picat și, desigur, picații.

Într-o dezbatere 1 la 1 cu orice reprezentant al ministerului, acesta îți va arunca în față diferite argumente pro pentru a mai spăla picangeala națională. Uite că eu m-am săturat de argumente. Concretul bate orice argument, orice „păi da, dar…”, orice „am încercat să…”. Concretul spune așa: Au picat ăștia pe capete. Cui îi mai pasă că: Or fi fost ăia proști, or fi făcut ăia bacul în așa manieră încât să pice mulți, profii nu își mai fac treaba, „stimulați” atât de puternic de disponibilizările și tăierile lui Boc etc. ?

Și, în această situație, nu pot să nu mă întreb:  Statul ce oferă elevilor? 

Dacă te uiți la notele cu care au promovat profii examenele… atunci poți spune că statul nu oferă profi de calitate!

Dacă te uiți la manualele gratuite pentru liceu… Da, așa e! Nu se oferă manuale gratuite!

Dacă te uiți la locurile de muncă pe care le poate ocupa un elev cu diploma de Bac în mână… Da, spălătoriile de mașini sunt pline, terasele la fel etc. Ca să nu mai zic de frecăngeala de mentă care se execută magistral prin baruri sau în spatele blocului.

P.S1: Până la urmă, cu ce e diferit un elev care a picat bacul fată de un elev care l-a luat? Mă refer la oportunități, nu la diploma aia sau la necazul pe care îl are pe cap unul care a picat bacul. Cam cu nimic. Statul nu-ți mai oferă nimic, locul de muncă se găsește greu, iar facultățile sunt pline de oameni cu diplome de bac, dar oameni care n-au ce căuta pe acolo. Poate și pentru că din liceu nu se mișcă niciun deget pentru a-i îndrepta pe elevi înspre direcțiile în care, de ce nu, ar performa.

P.S2: trăim un miserupism și un heirupism total. Știu că nu toți trebuie să ia Bac-ul, că facultatea nu e pentru toți, dar o selecție și o îndrumare ar trebui să se facă… by default. Dar da, vorbim despre un sistem care e pe patul de spital nu de acum, ci de vreo 21 de ani, căruia i se mai administrează căte un leac provizoriu, ca să-l facă să mai reziste un timp…

P.S3: Cam atât! 

P.S4: Mulţumesc…

P.S5: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Un sistem care nu funcționează, fie și din cauza unei simple erori umane sau a unei nepăsări, este un sistem care nu funcționează. Până la urmă, totul se reduce la niște întrebări simple: „E bun?”, „Funcționează?”, „E productiv?”, „Ne putem baza pe… ?” – Răspunsurile sunt la fel de simple și nici nu lasă loc românescului „dar”.

Ieri, în trei iulie 2011, portalul edu.ro a fost accesat de peste 1 milion și trei sute de mii de ori. Cu o zi înainte, acesta era accesat de abia 380.000 de ori. Elevi, profesori, părinți sau rude, toți și-au pus mâna peste șoricelul zburdalnic și au intrat să vadă oroarea: Rezultatele bacului 2011.

Unii, probabil, crezând că s-a produs vreo eroare , fapt pentru care odorul lor a apărut ca „picat” pe lista de la liceu. Vroiau să se convingă, încă sperau. Asta deși televiziunile vuiau la unison pe fundaluri de News Alert, împrăștiind vestea: Unul din doi a picat. Și totuși, sperau. Sperau că el sau ea nu fac parte din jumătatea aia, ci din cealaltă. Din aia care a trecut. Cu note mici, ce-i drept, dar a trecut. Mulți, poate cei mai mulți, au sperat degeaba. Nici dracul gol nu și-a băgat coada, și nici vreun netrebnic n-a greșit listele. Era adevărat: El/ea a picat, la fel cum a făcut-o și jumătatea aia pe care toți o blamează acum. Motive ar fi: Că n-a învățat, că n-a putut copia, că profii nu se ocupau de elevi, că… Dar acum e târziu. Orice examen picat rămâne picat. Orice tentativă de a te umili sau a mai spera la un miracol e și tardivă și nerealistă. Un examen picat rămâne un examen picat. Rămâne o pată neagră peste tabloul frumos colorat al vieții tale. O pată. O pată pe care atât tu, dar și alții ați aruncat-o pe cel ce putea fi un tablou frumos. Da, acum e târziu. Până la hopul din toamnă nu mai e mult, dar ce folos dacă știi că acel hop trebuia și putea fi evitat? De către tine, de către alții…

Pe de altă parte, pe acel portal au intrat și oameni care și-au dorit confirmarea reușitei odraslei mult iubite. Și da, au căpătat-o. Mulți au căpătat-o. Alții, poate la fel de mulți, au vrut doar să se râdă  de cunoștințe, de rude, de pieteni. Pentru că da, mulți din neamul al/a lu ăla au picat. Și pentru că da, românii își doresc mereu să moară capra vecinului.

Puțini au fost – așa îmi place să cred! – cei care și-au dat seama de faptul că acest dezastru este un semnal de alarmă. Un semnal că reforma în educație n-a fost reformă, iar educația numai educație nu e. Un semnal ce-ar fi trebuit să-i facă pe mulți din MEC să-și dea demisia în secunda doi. Și, în final, un semnal pentru toți românii, al cărui mesaj s-ar traduce așa: Oamenii care au picat la Bacalaureatul 2011 o s-ar putea să ajungă cândva în poziția de a decide destine, de exemplu în Parlament. Alții ar putea să ne verifice conductele și centralele de gaz. Unii ar putea să ajungă profesori. Alții, de ce nu, chiar șefi peste mulți dintre noi. Unii o să ajungă să ne scuipe la stop, iar alții ar putea chiar să ne dea în cap.

E foarte ușor să iei decizii cu implicații grave asupra destinelor unor oameni. Unii le iau din pix, în fiecare zi. Alții le suportă. Așa a fost și cu salariile tăiate, așa a fost și cu pensiile, așa a fost și cu disponibilizările. Nu cred că trebuie să mai spun că nu doar cei care au fost obiectul „măsurilor de combatere a crizei” au fost singurii afectați, nu? Așa și cu Bacalaureatul 2011. Nu doar un cretin, care a vrut să copieze și a fost prins sau nu a putut, a suferit. Nu doar cei care n-au învățat. Nu. Este vorba despre familii întregi care o să trebuiască să-și regândească planul pe următoarea perioadă.

Sigur că principalii purtători de vină sunt elevi. Total de acord. Dar asta nu înseamă că profesorii lor nu au nicio vină. Nu. Sau că MEC-ul, prin reprezentanții lui, n-ar cam trebui să își asume acest catastrofal eșec! Doar că nu cred că se va întâmpla asta. Mulți o să vină în față cu ideea absurdă potrivit căreia nu toți trebuie să ia BAC-ul. Greșit! Într-un sistem care funcționează, toți trebuie să ia BAC-ul. Sau na, aproape toți. Nu jumătate! Cu note mai mici sau mai mari.

Închei cu un proverb chinezesc(dacă nu mă înșel): „Da-i omului un peste si va avea de mancare o zi. Invata-l cum sa pescuiasca si va avea de mancare toata viata” – care s-ar traduce prin: Nu-l trece pe elev când nu merită, indiferent câtă compasiune ai în tine sau câtă mită îți dă ta-su. Dacă el pică, în parte e și vina ta! Învață-l cum și ce să învețe!

P.S1: Cam atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…