Achilianu

Am refuzat demult să-mi mai pun speranța în acel „mai bine” oferit poporului, deci și mie, pe tavă de argint, la fiecare ciclu electoral, de ai noștri bravi și neînfricați politicieni.

Apoi, n-a mai fost nevoia aceea de a refuza, totul venea de la sine. Schimb canalele și, din inerție, zic „minte”. În 99% din cazuri acel „minte” îi este atribuit unui politician, sau na, imaginii sale de pe ecranul televizorului meu. Schimb canalele cu rapiditate, așa că, uneori, dau și de un jurnalist sau de vreo babă plecată de acasă, acolo unde și-a lăsat și mințile. Dar, nu-i bai, că și ăia mint. Am chiar și o statistică, e mentală, o accesez ușor, care imi indică faptul că n-am greșit niciodată.  Știu când a mințit, știu în ce fel, la dracu, chiar știu și cum s-a scuzat, dacă s-a scuzat.

Nu mai pot fi păcălit acum, deși am fost odată, s-au de două ori. Acum nu, istoria individului nu minte niciodată. Faptele nu mint. Declarațiile pot să conțină minciuni, dar, odată ce au ieșit pe gaura gurii, acolo rămân. Numai că, pentru asta îți trebuie un pic de minte. Nu minte. Ci, ținere de minte!

P.S1: Exercițiul se poate extinde cu succes și la altfel de „etichete”, pe deplin meritate: „curvă”, „cretin” etc.

P.S2: Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Socoteala din târg nu se potrivește niciodată cu cea de acasă, mai ales că matematica simplă nu lasă loc de echivoc, fie că viața o cere, că oamenii sunt nemulțumiți și frustrați, ori că „așa nu se mai poate”. Așa și cu ideea, că acum e la nivel de idee, aceasta cu suspendarea președintelui în funcție, cunoscut ca și Băse. Idee născută, desigur, în cuptoarele mult prea răcite ale opoziției, lipsite de căldura nemulțumirii populare.

În România sunt puține lucruri care îi mai înverșunează pe oameni, iar băgatul șmecheresc și mizer în buzunarele lor al mâinilor avide până și după ultima lăscaie reprezintă ofensa maximă. Încălcarea drepturilor sau jignirile aduse diferitelor clase sociale reprezintă un mare zero în comparație cu furturile din buzunarele și-așa găurite.

Da, dar tăierea salariilor, impozitarea pensiilor și TVA-ul mărit sunt „măsuri” luate demult – un an și ceva înseamnă mult – iar românul uită repede. Sigur, trăiește greu acum, dar alternativa ar fi să nu mai trăiască deloc, să nu mai primească nici bruma aceea de gologani pe care acum însăși viața sa se bizuie. Sigur că unora încă le mai bâțâie capul la auzul unor nume ca Băsescu, Boc sau Udrea, dar numărul nu mai e atât de mare. Lucru acesta se vede și în sondaje, dacă mai are cineva nervi să le dea crezare!

Opoziția știe că a pierdut momentul oportun în care se putea iniția suspendarea lui Băsescu. E de notorietate faptul că acum nu au vreo șansă, una mică măcar, mică și amărâtă. O știe până și ultimul aplaudac galben-roșu. La dracu, o știe și femeia de serviciu din sediul USL de la Crăcănații din Deal, că matematică simplă au făcut toți, iar majoritatea tot majoritate rămâne, fie că este vorba despre amenințări cu DNA-ul sau nu. Numai că opoziția a înțeles un lucru banal și de bun-simț: Nu poți să stai cu mâinile în sân și să te bazezi pe ura maselor. Masele uită, iar dacă uită, atunci nu mai au ce ierta. Sau, dacă nu uită – caracteristică din ce în ce mai rară a semenilor noștri – acea ură, pentru că este o ură în cel mai propriu sens al termenului, se atenuează. Multe ar fi motivele, dar ele sunt descrise perfect de „merge și așa!” sau „cât timp avem speranță, poate va fi mai bine”. Că nu va fi, sunt semne, dar românul nu vede mai departe de ziua de mâine…

Bun, păi și atunci de ce se vorbește despre suspendare? Simplu – ca să existe subiecte, ca să vadă „poporul” că unii încearcă, se chinuie, au idei, au soluții… da, este vorba despre acea expresie – „Mircea, fă-te că lucrezi!”.

Însă, dacă se va ajunge la votul din Parlament – personal nu cred în această ipoteză – atunci opoziția își va lua un șpiț în testicule, iar piciorul care va executa lovitura va fi încălțat în cisme de cauciuc! Parcă și văd fețele triste ale celor din opoziție, când vor spune că ei au încercat, că s-au zbătut, dar că… Ar mai fi o ipoteză, în care, de ce să mint, nu cred: Se scoate de la naftalină măsura suspendării, ca să i se arate Puterii că opoziția nu este… superfluă.

P.S1: Vedem!

P.S2 Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Nici pro, nici contra! 

M-am sictirit grav și iremediabil de toată tevatura asta care se face pentru a promova USL-ul. Nu există zi în care să nu se sufle în pânzele galben-roșii ale uniunii, care – zic eu – a fost încroipită mai mult pentru a-i închide gura lui Băsescu și mai puțin pentru a fi „salvarea” de care are nevoie România. Și asta nu pentru că nu ar fi capabili și intenționați bine useliștii, ci pentru că România nu are vreo salvare! Sau, dacă are, ea nu se prea zărește!!!

Dacă o luăm istoric, cronologic sau cum mai vrei tu, putem vedea că toate partidele au fost la guvernare în – să zicem – cei zece ani care au trecut de la atacurile de la 9/11. În tot acest timp, au existat aceleași abuzuri, aceleași fraude, aceeași nesimțire, aceiași „zei” cu nasul pe sus! Doar că cei de atunci erau puțin mai atenți cu imaginea lor și făceau lucrurile cu un pic mai multă îndemânare. Atât!

ARE OPOZIȚIA SOLUȚII? Se pune această întrebare într-un mod obsesiv, fie că ea iese din gura aplaudacilor unei tabere sau ai celeilalte. O astfel de întrebare poate să aibă doar două răspunsuri: Da sau nu.

Răspuns DA: Și ce dacă?, asta ar fi continuarea logică. De ce? Simplu! Pentru că mai e un an până la alegeri, că doar nu-și închipuie cineva că vor fi alegeri anticipate, nu? Deci, soluțiile opoziției sunt fix zero până atunci. Se pune, deci, problema aplicabilității acelor soluții abia după alegeri. Păi da, dar chiar dacă ar fi cele mai soluții ever tot nu ar ajunge. Băi, dacă acele soluții  ar transforma România în țara făgăduinței, paradisul tuturor, tot nu ar fi de ajuns, deoarece opoziția  trebuie să treacă de două praguri destul de dificile: alegerile și șicane dintre partidele care formează USL-ul.

Prima, câștigarea alegerilor, trebuie realizată la un scor destul de mare, aproape de 60%, că altfel… ei bine, să spunem doar că s-au mai văzut schimbări de majorități prin mijloacele pe care toată lumea le bănuiește, dar asta nu le iartă păcatele  dezertorilor, care rămân doar niște mercenari. Și, tocmai aici este prima problemă a USL-ului. Nu convingerea nemulțumiților să iasă la vot, nu discursurile anti-Băsescu, nu! Ci tocmai găsirea metodelor de a câștiga alegerile. Aham, greu, nu?

A doua, acele fricțiuni dintre partidele Uniunii și, după cum s-a văzut, fricțiunile dintre membrii aceluiași partid(vezi Ponta- Geoană) – care nu e altceva decât o luptă pentru a se stabili masculul alfa, fără „ph”!! Bine, dacă e să mă întrebi pe mine, atunci ți-aș spune că nici Ponta și nici Geoană n-au material de mascul alfa, dar asta e o altă discuție!

Răspuns NU! Păi dacă răspunsul este negativ, atunci nu mai avem subiect de discuție. Și, până la urmă, de ce ar avea soluții? Pentru că nu sunt ca cealaltă tabără? Pentru că „plâng” la tv, luându-se de mână, în hora nemulțumiților, cu poporul? Aham! Și da, vom vedea dacă au sau nu soluții abia atunci când se vor afla la putere! Și da, dacă nu au soluții o să fie aceleași vorbe goale referitoare la „vechea moștenire” sau la „nu ne-au lăsat”, asezonate, desigur, cu „în următorul mandat o să facem și o să dregem”!

P.S1: M-am săturat, pru și simplu m-am săturat! Dacă au soluții și vor să le aplice, atunci să câștige dracului alegerile și să termine cu plânsul pe umărul pensionarului și-așa aplecat de la poverile pe care le cară!!!

P.S2 Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

se trezește și JE să vorbească despre treabă, la două-trei zile după!

„Nu sunt regalist” — parcă așa am văzut eu că încep postările sau articolele, care au ca subiect principal discursul istoric al Regelui Mihai în Parlamentul României. Din ce am văzut, toată lumea simte nevoia să își ia această măsură de precauție, că doar trăim în țara curvelor virgine, nu? Probabil că mâine-poimâine o să spună cei de 50+ că ei nu au fost comuniști, când este de notorietate faptul că toți au mâncat o pâine pe vremea aceea. În fine…

Oamenii au tendința să complice lucrurile. Nu pot să nu mă întreb dacă chiar contează înclinația ta spre regalitate sau nu, când un adevărat monument istoric s-a prezentat frumușel în prezentul tău, împărțind, că așa stau lucrurile, ecranul cu Cruduța, Biencuța, Bote și alți asemenea. Că Regele Mihai e un monument, el nu se mai reprezintă pe sine, ci e o bucată semnificativă din ISTORIE. Din istoria mea, a ta, a omenirii, până la urmă. Că vrei sau nu, că ți-a plăcut sau nu istoria la școală.

Bun, pentru unii e ex-regele, iar pentru alții e Regele Mihai, dar nici unii și nici alții nu au înțeles un lucru elementar: nu poți fugi de trecut, nimeni nu poate. Și nimeni nu-l poate schimba, e și rămâne acolo, undeva. Că ne place sau nu. Că ne interesează sau nu.

Se pot ține teze de doctorat despre utilitatea sau inutilitatea unui astfel de sistem, nu asta este în fond problema noastră și a României lui 2011. N-a fost niciodată. Dacă venim undeva mai aproape, la momentul 89, nici acolo nu este vorba despre tevatura pe scenariile revoluție/lovitură de stat. Nu. N-a fost niciodată adevărata problemă. Adevărata problemă este tot a oamenilor. De fapt, oamenii sunt problema. În cazul acesta, românii.

Unii aleg să se lupte cu ISTORIA, deși sunt fie prea mici și nesemnificativi, fie cu capul prea plecat de acasă, dacă se înhamă la asemenea inefabilă imbecilitate. Cum să te bați cu istoria? Pentru ce? Ca să ce? Alții, dimpotrivă, aleg să se întoarcă în trecut – formularea e ciudată, dar e relevantă! – afirmând răspicat că „era mai bine pe vremea lui Ceașcă”, ștergând din încheietura mâinii toate ororile acelei perioade. Alții, dimpotrivă, aleg să ducă războaiele unor abili păpușari, sărind la gâtul „mogulilor” și cometând clipulețul cu „palma peste botul copilului”.

Da, oamenii aleg. De cele  mai multe ori greșit. Dar, aleg. Rar, foarte rar își repară greșelile, ca să nu mai zic că niciodată nu și le recunosc!

P.S1: Golul din scorbura cu aromă regală se referă la rarefiatul strat neuronal din creierașele unora, care astăzi sunt pro ceva, orice, pe când mâine, fiind o nouă zi, sunt anti ceva. De multe ori ceva-urile coincid, indiferent de afirmațiile și simțirile din ziua precedentă. Aroma este desigur una artificială! E simplu: azi ești comunist, mâine ești anticomunist. Azi îți place Regele, mâine el e ex-rege sau un biet moș, care s-a uitat pe sine în trecut. Azi ești de dreapta, ca mâine să acuzi NOKIA de nesimțire, pentru că vrea să trăiască potrivit regulilor economiei de piață. Azi ești democrat în cuget și-n simțiri, iar mâine regreți comunismul. Azi ești târfă, iar mâine te deghizei într-o târfă pe care nimeni nu o cunoaște, dar asta nu o va  face nicicând o respectabilă. Mai pot continua, dar…

P.S1 Decât atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

… sau mai bine nu!

Sunt prea puține modalități prin care un cetățean, votant de fel, poate să-l tragă pe parlamentarul său de mânecă. Asta în timpul mandatului. Bine, dacă eram cu adevărat rău, spuneam că nu există acele metode sau situații prin care să-i arăți obrazul celui pe care l-ai ales. Că nu există.

Ce să faci? Să-i trimiți mailuri? Să-l huidui pe stradă? Să te duci la el acasă, lucru pentru care poate chema ăla poliția? Să protestezi pe facebook? Să devii agresiv? Nu, nu asta e soluția. De fapt, eu nu văd nicio soluție, alta decât cea care implică responsabilitatea în exercitarea dreptului legal de a vota. Deși asta poate fi o problemă, deoarece oricât de responsabil ar fi un om, acestuia i se împing sub nas niște liste de candidați. Asta deși e vorba despre votul uninominal. Probabil că nimeni nu-și imaginează că „uninominalii”  nu sunt triați de fiecare partid în parte, în funcție de „cotizații” sau de celelalte beneficii aduse partidului. La dracu!

Ar mai rămâne să nu i se mai acorde votul la următorul tur de scrutin. Eh, nu o să moară de foame acel om care a fost parlamentar timp de un mandat. Sau poate două. Sau chiar trei. Plus că, dacă e să stai să te gândești, va găsi el alte lucruri d efăcut. Să predea la universitate, de exemplu.

P.S1: Deci nu, trasul la răspundere nu este soluția. Pică din start, dar ia cu el și milioane de neuroni arși degeaba pentru a găsi o contramișcare.

P.S2: Cam atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Mă plimbam zilele trecute ca un bezmetic prin centrul vechi al Sibiului. Căutam ceva care trebuia căutat, deși nu țineam cu toată ființa mea să-l caut. Dar, trebuia. Aveam un singur punct de reper, o clădire. Clădirea, așa cum îi șade bine unei clădiri care reprezintă singurul reper desenat pe harta unui căutător, se ascundea de ochii mei, mai ceva ca dracul de tămâie. Învârtindu-mă în cercuri concentrice, centrul lor fiind însăși clădirea cu pricina, zăresc o gagicuță. Mult prea minoră pentru a-i da mai multă atenție, dar cu o privire scurtă, recunosc, am atins-o! Eh, așa se întâmplă cu noi ăștia așezați bine de tot într-o relație: rămâi cu uitatul!!!

Dar nu, nu formele mi-au atras atenția, ci îmbrăcămintea. Fata, pe la un 16 ani, părea că a luptat în cel de-al doilea război mondial. Hainele-i erau zdrențuite, blugii rupți în diferite zone ale corpului, unele mai indecente ca altele. Părul, ohoo părul, avea o dezordine mai ceva ca o casă după un chef. Cele două culori care predominau, roșul și verdele, mai lăsau, ce-i drept, puțin loc și galbenului – presupun -natural.

Fata, așa cum îi stă bine unei fete, era însoțită de o amică. Aia părea nu participase la cea de-a doua conflagrație mondială. Era, cum să zic eu, mai puțin beligerantă Bun, ăstea vorbeau, erau în treaba lor, așa cum și eu eram în treaba mea, căutând blestamata clădire! Când ne-am petrecut, căci ne-am petrecut deoaree mergeam în sensuri opuse, zdrențuita îi spune prietenei sale cam așa: „Apăi, no, tu, eu vreau să merg la mare, dar nu-mi cheltui din banii mei! Nu, îl mint eu pe tata cu ceva să fac rost de bani!”.

Sublim sau ce? Pe loc m-a trăsnit ideea potrivit căreia asta este cea de pe urmă gândire a românului. Cum așa? Hai să luam exemplul fetei: „Banii ei” nu cred că erau banii ei, ci tot ai părinților, dar odată intrați în bozânarele proprii rămân acolo, ca și cum ar fi fost de când lumea și pământul. Mergând mai departe, fata adoptă o atitudine protectivă, când vine vorba de „banii ei”, gândindu-se că nu „banii ei” trebuie cheltuiți, ci ai altuia. Tare sau ce?

Hai să schimbăm un pic pe don’șoara cu pricina cu… orice român. Ca să fie treaba treabă, am să încep eu să exemplific, apoi las imaginația fiecăruia să-și facă simțită prezența, că și așa stau neuronii pe tânjeală!

În locul fetei poate să fie, de exemplu, un politician. De dragul discuției, să-l facem politician aflat la putere, deși nici în ceea ce-i privește pe  ceilalți nu am rezerve că nu li s-ar aplica șcenariile descrise de mine. Politicianul nostru are, nu-i așa banii lui. Dar, fiind la putere, el poate(n-am zis că și face!!!) să bage mâna adânc în buzunarele Statului. Poate, nu? Banii ăia pe care el îi ia o să se transforme în banii lui, nu? Și, mergând pe același principiu, de ce să cheltuie din banii lui, când poate să cheltuie din banii Statului? Haa? Pentru deplasări, pentru mașina de serviciu, pentru călătoriile cu elicopterul, pentru telefonul fetei, pentru gențile amantei, pentru… E simplu, nu? Sigur că se pot găsi justificări – chiar legale – pentru orice bănișor, dar, până la urmă, totul se reduce la o minciună, mai mare sau mai mică decât cea a fetei din poveste, nu?

P.S1: Cam atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…