Achilianu

în acest post am încercat să imit stilul unui scriitor pe care l-am descoperit recent, lucru pe care îl regret. Regret faptul că nu l-am descoperit mai demult, desigur. Te-ai prins pe cine imit? Sau na, încerc să imit?

update: Octavian Paler. Probabil că nu mi-a prea ieșit, dar am citit cartea sa, „Viața pe un peron” și am rămas impresionat de stil, așa că am încercat să-l imit.

Eu sunt un om epuizat. poate așa m-am născut. poate nu. Cine știe? Sunt, deci, pe cale să mă predau. Aș folosi cuvântul „învins”, dar imi este frică pentru că după ce l-ai folosit, începi să-ți dai seama că e adevărat. Că ești învins.

Unii se nasc învinși, și poate că e mai bine. Așa n-au cum să știe care-i gustul libertății, motiv pentru care nici nu o regretă. Alții, dimpotrivă, devin învinși.Se transformă. Undeva, într-un punct nevralgic, se transformă. Capitulează. Învinși de cine? De ei înșiși, de soartă, de ceilalți.

Cu ultimele puteri zilnice abia dacă-mi pot duce la bun sfârșit activitățile presante, dar obligatorii și necesare. Ăsta-i un lucru bun, dovedește că încă nu m-am predat. Sunt acolo, pe buza prăpastiei, dar mă lupt pentru a nu cădea. Deși, în final, știu că o să cad. Știu, și tocmai de aceea mă trezesc cu același gând, unul singur, care mă urmărește pe tot parcursul zilei: Aici nimic nu se schimbă.

Să plec? N-am curaj. Să stau? Păi stau, că tot am stat atâta timp. Eu stau azi, stau și mâine, în așteptarea implacabilului sfârșit. Asta cred că facem toți: stăm! Deși pare că ne mișcăm, că robotim, că suntem toți un du-te-vino, noi stăm. Lucrurile și timpul se mișcă, curg și se translatează în jurul nostru, creându-ne impresia de mișcare. Și-așa unii suntem prea leneși să ne mișcam, iar alții nici măcar nu pot să o facă. Poate că nu i-a dotat natura, poate că nu s-au născut în ziua care trebuie… sau pur și simplu nu sunt capabili să conștientizeze că ar putea să o facă.

Și totuși, în această continuă iluzie ce servește pe post de locomoție, cineva se mișcă. Sau pare că se mișcă. Debordează, parcă, de energie. Alege tabere, întră-n lupte impersonale, propune soluții înainte de a auzi problemele, înjură, jignește, blesteamă, se revoltă. În zadar, dar se revoltă. Cineva face zgomot, mult zgomot.

Zgomotul e bun doar atunci când în urma lui se schimbă ceva. În principiu, în bine. Degeaba hârjonești bormașina toată ziua, dacă la final nu ai unde să-ți pui tablourile, iar pereți-s găuriți iremediabil.

Eu nu.Eu nu fac zgomot. Eu stau. Și chiar dacă aș face zgomot, l-aș face într-o liniște totală. Probabil că nici eu nu l-aș auzi. Mă rezum, pe cale de consecință, la a fi eternul privitor printr-un ciob de sticlă. Imobilizat și în tăcere. Mă uit la orice, și la nimic. Mă uit și nu înțeleg. De unde atâta energe? De unde resurse? De unde motivație? De unde?

P.S1: Postul este doar o tentativă, eu având în minte și pe corp o amprentă lăsată de cartea omului pe care am încercat să-l imit.

P.S2: Cam atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Sincer, eu chiar nu știu cum să reacționez. Nu că n-aș știi ce să răspund, că am varianta tăcerii, dar nu mi se pare normală situația.

Situația 1.

Se dă o bătrânică sau un bătrânel. De dragul discuției, să plasăm persoana în etate în proximitatea mea, de exemplu. Sau a ta, căci de aceea pun problema, ca să te pui și tu în situația cu pricina. Și tot de dragul discuției, am să o aleg pe bătrânică drept persoana cu care interactionez.

Totul pornește de la cele vreo trei-cinci secunde în care mă petrec cu bătrânica. La lift, în hypermarket, pe stradă, în fața casei etc. Ea se duce în treaba ei, iar eu fac același lucru. De bun simț ar fi să o salut, să-i deschid ușa, să o aștept până se urcă și ea în lifl – lucruri normale, zic eu. Și da, așa și fac. Chiar dacă nu o știu personal, dar cred că dacă se află în scara mea sau în proximitatea mea, cu un procentaj foarte mare de interacțiune voiță sau nevoită, trebuie să fac lucrurile astea, repet, de bun simț. Și nu, nu că trebuie, ci așa simt.

Până aici totul ok, nu? Asta mi-am zis și eu, până când s-a întâmplat ca în vreo patru-cinci ocazii să mă oprească bătrânica. Să mă oprească și să-mi mulțumească oarecum pentru ceea ce făcusem. Până la urmă, pentru că n-am fost nesimțit. Pentru că am lăsat loc de bună ziua etc. – Dau chiar și un citat: „Vai, mulțumesc că m-ai așteptat și n-ai urcat în lift, că trebuia să aștept până te urci, iar apoi să aștept până coboară liftul și eu am pungile astea grele”

Ei bine, aici intervine bulversarea mea. Cum adică să nu dau un amărât de bună ziua? Dar ce, sărăcesc? De ce să nu o aștept pe bătrânică să urcăm amândoi cu liftul? De ce să nu-i deschid ușa? Ce om normal la cap ar face contrariu, căci cineva face contrariul, altfel nu mi-ar mai fi mulțumit bătrânica, contremulată și ea d efaptul că mai există și altfel de oameni?

Și nu, nu vreau să scot în evidență că aș fi binecrescut, că oricum nici ăla n-ar fi meritul meu, ci al alor mei. Doar că eu rămân fără cuvinte în astfel de situații. Adică cum? Îmi mulțumește cineva pentru o treabă pe care o fac pentru că așa e normal? Pentru că vine și ar trebui să vină de la sine? – Mergând mai departe cu imaginația, pentru că dacă pot trebuie să ajut?

Ce-aș putea răspunde? „Nu aveți pentru ce”, „Cu plăcere”, „Pentru puțin”… ? Nu, nu știu ce să răspund, dar nici nu cred că asta contează! Cu plăcere sau nu, că are sau nu pentru ce să-ți mulțumească, că-i mult sau puțin, cert e că eu știu că acele lucruri se fac. Fără discuție!

Situația 2.

Se dă o fată. La fel, o așezăm în proximitatea mea, a ta etc.

Se întâmplă să-i deschizi ușa? Se întâmplă! Nu mă refer la a te arunca în fața ei pentru a-i deschide ușa, ci doar la situația în care ești deja lângă ușă, iar ea vrea să intre. În principiu, fata îți va zice mersi… sau ceva. Sau poate nu zice. Sau, tot cu ușa, e următoarea situație: Ea dă să intre, tu dai să ieși. Dacă ești meltean, nu o lași pe ea să intre sau să iasă, depinde ce vrea. Însă, adică dacă nu ești meltean, o lași. Ea, la fel, îți poate mulțumi sau nu.

Întrebarea mea vine, la fel ca mai sus, ce-i răspunzi? Asta dacă îi răspunzi. Got it?

P.S1: Știu că nu sunt cele mai existențiale dileme, dar astea mă persecută până-n cel mai obosit neuron al meu. Sigur că e de bun simț ca lumea să-ți întoarcă un mulțumesc, dar, până la urmă, îți mulțumește pentru că ai cam înțeles cum stă treaba cu politețea, respectul și cei șapte ani de acasă… nuuuuu? Ei bine, asta cred eu că-i foarte trist…

P.S2: S-a înțeles unde bat? Nu de alta, dar eu nu mă laud. Nu asta era ideea postul, asta dacă va înțelege cineva că am vrut să o ard politicos… sau ceva. Prefer, dacă-s premisele necesare, să mă laude alții.

P.S3: Cam atât! 

P.S4: Mulţumesc…

P.S5: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

leapșa este obligatorie pentru cine vrea!

Pentru că și-au anunțat cu surle și trâmbite sărbătorirea a șase ani de existență, n-am putut să rezist, așa că m-am uitat la programul festiv al celor de la Antena3. Impresiile mi le-am pus în postul anterior.

Ăștia de la A3 au avut o idee care mi-a plăcut la culme: I-au pus pe jurnaliști să vină cu câte o poză de-a lor, de când aveau șase ani. Poză pe care au tot arătat-o pe post, cu menționarea numelui celui din poză – treabă ce a făcut parte din promovarea zilei în care ei și-au sărbătorit postul.

În urma acestei idei a celor de la A3, mi-a venit și mie o idee de leapsă: Fiecare blogger din blogroll-ul meu este rugat(să se țină cont că eu nu prea rog!!) să-și pună, pe blog, o poză cu el, de la vârsta de… hmmm… gata! vârsta din poză a individului sau a individei trebuie să fie relativ egală cu cea a blogului!!

Uite, de exemplu eu o să pun o poză cu mine de când aveam 3 ani, deși fac blogging de vreo doi ani și jumătate. Alta n-am, nici mai bună, nici mai rea. Asta e, pe aceasta o pun!

Poza:

P.S1: Poza este făcută unei poze vechi și deteriorate.

P.S2: Menționez faptul că nu e nicio supărare dacă nu ia nimeni leapșa, nu fac asta pentru link-uri sau eventualii vizitatori veniți pe acele link-uri, ci doar pentru că mi s-a părut interesant să atribuim unui blog de X ani o față de X ani.

P.S3: Cam atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

E aici. A doua e aici. In zilele urmatoare o sa mai apara si altele. Poate?! Bine ca se stie unde o sa apara, nu?

P.S1: Recunosc ca ambele au fost retusate de catre omul caruia o sa-i scot multi peri albi. Nu stiu de ce, da’ am eu asa o presimtire

P.S2: AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!

P.S3: Cam atat! 

P.S4 : Multumesc…

P.S5 : Sanatate cititorului si celui care nu citeste…

… merg eu la taranoaia la un gratarel, la un mic si – probabil – o caruta de beri, las cu limba de foc urmatoarele melodii. Sau ceva. Nu de alta, dar am inteles ca blogging-ul de pe la noi a evoluat atat de mult, incat nu se mai cade sa pui iutuburi pe blog. Cu muzica, ori cu faze comice.

Eh, mie-mi place sa merg impotriva curentului. Plus ca, zic eu, pentru o evolutie a oricarui domeniu trebuie, mai intai, sa evolueze si omul care lucreaza in acel domeniu. Si mno, doar suntem romani. Ca sa nu mai spun ca exista unii care pun poze cu gagice, sustinand sus si tare ca ei creeaza continut. Desigur. Continut pentru labari ori pentru satuii de nevasta/prietena.

In fine…

P.S1: Ar mai fi si cartea “Despre Ingeri” a lui Andrei Plesu, carte bunicica. Plus ca merge asa dupa Paste. O carte prin care poti sa-l cunosti pe adevaratul om de cultura. Plesu nu e deloc omul plictisit care vorbeste cu Liiceanu pe la TVR, in emisiunea aia la care nu s euita nimeni.

P.S2 : Multumesc…

P.S3 : Sanatate cititorului si celui care nu citeste…

De cand mi-am facut blogul, mi-am incheiat posturile cu P.S-uri. Unele erau mai pe subiect, alte nu, dar na, nimeni nu se naste invatat. Ultimul P.S al fiecarui post era deja atribuit – sa zicem – semnaturii mele, desi detest ideea/conceptul.

Recunosc ca am vrut sa fie ceva memorabil sau macar ceva un pic mai interesant decat banalul in sine. Si, atunci, m-am gandit la teoria mea, cea legata de oameni – teorie pe care o am de pe la 10 ani:

Eu cred ca niciun om nu e sanatos. Unii au probleme fizice, altii psihice. Unii au obsesii, altii au dorinte. Unii au impresii eronate, prejudecati ori sperante desarte, altii au asteptari mult prea mari. Unii au defecte, altii au trecuturi dubioase, iar altii, pur si simplu, sunt contaminati de ei insisi, de raul in care vietuiesc, de alti oameni. Unii pot, dar nu fac, iar altii fac, dar nu pot! Mereu e asa si mereu iese URAT(pentru ei si pentru ceilalti)!

Intr-un fel sau intr-altul… toti suntem bolnavi, fie ca-i boala trupeasca, sufleteasca, ori prostie. Si da, de aceea am ca final de post acest P.S, aceasta “urare”. Desi nu prea are niciun efect, desi, in esenta, e la fel de inutila ca orice masura sau actiune pe care o intreprindem pentru a ne insanatosi. Insa, e doar un mic semnal de alarma pe care imi place sa-l trag, pentr a-mi reaminti ca lumea in care traiesc nu e perfecta, ca oamenii nu sunt asa cum vor sa fie, si ca orice pas pe care il facem spre a ne insanatosi, ne imbolnaveste mai tare…

P.S1: Of, de cand vroiam sa scriu treaba asta! Deh, timpul n-a mai avut rabdare cu mine in ultima perioada, dar l-am fentat nitel!

P.S2 : Multumesc…

P.S3 : Sanatate cititorului si celui care nu citeste…