Achilianu

Chiar, nici nu știu cum am rezistat fără „house md”. A, ba da, știu: Castle, White Collar, Leverage, Breaking Bad, Criminal Minds… da, așa, dar tot mi-a fost greu! Totuși, acolo sus cineva mă…

Cică revine la sfârșitul lui septembrie sau începutul lui octombrie. Abia aștept, ca să zic așa!

P.S1: Mulțumesc uploader-ului.

P.S2: Cam atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

E foarte frumos când întâlnești oameni de bine, nu? Eh, trebuie să recunosc că în cele peste două luni de când sunt jurnalist(sau ceva ) sub acoperire am cunoscut foarte mulți oameni de bine!

Pe săptămâna asta avem așa:

1. Florin Troancă e prea tare și abia aștept meciurile echipei de rugby CSM Sibiu, deși eu și rugby-ul stăm pe străzi cam paralele. Cine vrea are aci articolul.

2. Voința Sibiu, feblețea mea de când cu antrenamentul , n-a pierdut niciun meci pe teren propriu. La final pun și eu o întrebare pe care o văd de bun simț. Aci

3. Nu știu de ce, dar poate că cei din redacție vor să-mi dea papucii și nu știu cum, așa că se bazează pe obrazul meu… sau ceva. După antrenamentul cu Voința, când au vrut să mă facă fotbalist, acum m-au primis la munca de joc, la drumuri. Eh, ce să fac, nici de data asta nu s-a lipit de mine… poate data viitoare! Aici

P.S1: Cam atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Săptămâna trecută am fost epuizat… fizic. Miercuri m-am antrenat cu echipa de primă ligă națională, Voința Sibiu. Scopul antrenamentului? Eh, au fost mai multe. 1. Să îi cunosc pe jucători. 2. Să văd „pe propria-mi piele” cum se antrenează o echipă din Liga I, echipă care a aflat pe ultima sută de metri că va juca în primul eșalon fotbalistic și, evident, să scriu despre treaba asta!!! 3. Să încerc să ofer o imagine „din teren” pentru eventualii cititori.

Pe lângă acestea, au fost și rațiunile personale, ale fostei „vedete” care își dădea cu stângu-n dreptu în curtea școlii

Ce a ieșit? Cine vrea să vadă… este rugat să dea click aici. Și da, e și o poză cu mine

P.S1: Cam atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

eu dau aici materialul, că poate suscită interesul cuiva Textul a fost scris în urma meciului de Liga I dintre CSU Voința Sibiu și Steaua București

Are de partea sa foarte multe atuuri: un nume predestinat, un oraș cu o foame de fotbal incredibilă, un finanțator care se chinuie să țină pasul cu cei mari și niște suporteri care înțeleg sensul unor cuvinte ca dăruire, sacrificiu, pasiune sau devotament față de o echipă.

Se numește C.S.U Voința Sibiu, este o nou-promovată în liga mare a fotbalului românesc și în week-end a reușit să uimească o țară întreagă.

Fotbalul de primă divizie a fost crud cu Sibiul, iar  în ultimii 15 ani n-am avut parte, decât prin meciuri de conjunctură. Însă, așteptarea a meritat. Venită pe neașteptate, și dintr-un  cumul de factori care se unesc o dată în viață,  promovarea în Liga I a Voinței a născut tot felul de opinii, unele mai pesimiste ca altele. Unii susțineau că echipei care profită de nenorocul altora i se va trage chiar de la această șansă primită de undeva de sus. Ceilalți, un pic mai optimiști, credeau că norocul acesta este, până la urmă, o șansă de a vedea la lucru alte echipe. Însă nimic mai mult.
După stabilirea calendarului disputării meciurilor, celor mulți, adică celor sceptici, li s-a dat mai multă apă la moară. În Sibiu venea Steaua București. Steaua lui Gigi. Steaua, cea mai titrată echipă a fotbalului românesc, singura reprezentantă a României care a câștigat vreodată Cupa Campionilor Europeni. continuarea aici

P.S1: Cam atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Vorbeam cu amic aseară. Nimic interesant, doar intrasem și noi în morișca depănatului de amintiri. Când și-a spart el capul atunci când am fost pe munte, cum se ceartă cu socrii, cum o frec eu la rece pe la Sibiu, încercând să fur, de unde și cum pot, meseria asta de jurnalist. Câți nasturi câștig din treaba asta , cum e pe la evenimentele despre care trebuie să scriu și cum mi-a luat vreo patru ore să termin un reportaj despre meciul dintre C.S.U Voința Sibiu și Steaua București.

Probabil că aceste aventuri o să apară într-o carte scrisă de mine , într-un viitor și-așa incert, când, la fel de probabil, o să învăț să scriu. J

Discuția prin telefon a ajuns într-un punct la care pe tapet s-au pus niște probleme existențiale: Numele noastre. Noi fiind contremulați de ideea părinților noștri de a ne pune asemenea nume. Ce o fi fost în capul lor? Să fi fost lipsă de inspirație sau pur și simplu au vrut să-și bată joc de noi? Însă, ne-am calmat spiritul războinic care se urcase pe noi din vârful degetelor de la picioare și până-n creștetul capului, când ne-am gândit că alții o duc și mai rău. Păi nu? Cum să existe nume ca: Eleonora, Constantina, Florina etc. Sau, ca să fie treaba și mai împuțită, cum să îți denumești copilul așa: Televizor, Telecomandă, Jose Armando, Esmeralda, Adelaida etc. ?

Amicului meu i s-a părut ciudat situațiile în care prenumele este identic cu numele. Exemple: Dumitru Dumitru, Ion Ion. Sau o pleiadă de nume care încorporează toți sfinții știuți sau neștiuți. Exemplu: Ion Gheorge Mihai.

Mie, trebuie să o spun, mi-au atras atenția numele cu tentă americănească. Exemple: Andrei Jr. Sau cele care au, pe lângă nume, o cifră romană pentru a indica succesiunea plodului în familia respectivă.

Întrebările noastre au rămas, pe moment, fără răspuns, deoarece este foarte greu să îți dai seama ce a fost în capul unor oameni care au folosit nume repetitive sau care au băgat la grămadă o groază de sfinți.

Și totuși, numele unui om este și cheia care poate să-i deschidă multe uși. Ce-i drept, în unele cazuri, această cheie poate să închidă ușile iremediabil. Cine ia în serios pe cineva care se numește Ion Ion? La dracu!

Într-un final ne-am amuzat teribil de ale noastre dileme și ne-am îmbărbătat reciproc pentru că la 80 de ani eu o să fiu strigat tot Petruț, iar el Mihăiță.

P.S1: Sublim sau ce?

P.S2: Desigur că postul a început ca o idee a rezonanței unor nume în planul românesc, căci în Spania, de exemplu, eu n-am nicio treabă cu „Anahi”.

P.S3: Cam atât! 

P.S4: Mulţumesc…

P.S5: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Uitătorul de parolă este o specie des întâlnită prin pădurea interneților. Un pic bătut în cap, cu o ușoară adiere de vânt la neuronul cel stingher, omul(să-i zicem așa!), care se luptă cu sine pentru titulatura de uitător de parolă, are un mic-mare defect: Uită parolele conturilor sale! În rest – se subînțelege, nu? – e perfect!

Există și două categorii de uitători de parole:

1. Prima categorie, cea al carei reprezentant sunt și eu, este aceea în care se bălăcește uitătorul de parole viciat pe viață, da numa pe juma!

Ăsta e dat dracului! Are multe conturi, unele mai justificate decât altele, iar parolele sunt pe măsura conturilor. Ca să fie exemplul mai lesne de înțeles, îl dau pe al meu: Una bucată facebook, twitter, toateblogurile.ro, google+, două bucăți gmail, șapte bucăți mail.yahoo, una bucată mail.turnulsfatului.ro. Plus conturile pe diversele trackere existente în lumea interneţilor, vorba lui Filip. Site-uri porno etc. Ah, la dracu, nu trebuia să zic asta!

În categoria asta intră toţi uitătorii de parolă care şi-au atribuit câte o parolă fiecărui cont în parte. Izbitura în mufă vine abia atunci când wrong password-ul  îți invadează ecranul calculatorului, calculator care nu e al tău, cel pe care ai toate parolele memorate. Seria de „dumnezei” începe și iremediabil se încheie cu înjurături mai obscene.

De menționat este faptul că Uitătorul de parolă viciat pe viață, da numa pe juma iși știe parolele, dar, la un moment dat, nu își mai dă seama care cui îi aparține. Cu alte cuinte, are atât de multe, încât începe omul să tocească tastatura în tentativa lui de a o ghici pe cea corectă! Yeah, right!

2. A doua categorie, cea a Uitătorului de parolă viciat pe viață, dar de tot,  este și cea mai aglomerată. Cohorte de uitători de parolă se înghesuie pe un amărât de metru pătrat! Ăștia-s și cei ami periculoși. Din dorința de a fi la modă și totodată din cea a intrării în rândul lumii, uitătorul de parolă viciat pe viață, dar de tot își pune ori parole intuitive(gen parola sau password), ori din acelea lungi, imposibil de lungi! Și, așa cum e normal, le uită!

Însă, fii fără grijă! Uitătorul de parolă plătește cu vârf și îndesat pentru clipa lui Gigi Duru.

P.S1: Cam atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…