Achilianu

… începutul anului școlar.

Îi vedeam pe unii cum trosneau de emoție la gândul că-și vor revedea colegii, iubirile neîmpărtășite sau chiar dascălii. Mi se părea ciudat, deoarece eu nu simțeam niciun fel de emoție. Sau, cel puțin, nu simțeam o astfel de gamă de emoții. Pe colegi îi vedeam la fotbal, în oraș sau, mai târziu, în discotecă. De profesori nu-mi era drag, deși pe unii îi respectam atât de mult încât le sorbeam până și ultima picătură de înțelepciune, ce se prelingea din preaplinul paharului cu care i-a hărăzit… natura. Iubirile mi-au rămas neîmpărtășite mult timp, mai exact până am decis că ar cam trebui să fac și eu ceva, iarăși nu să stau și să aștept să pice ele late-n fața mea.

Dacă stau bine să mă gândesc, nici careul din ziua de 15 septembrie nu trezea în mine zbateri ieșite din comun. Ba mai mult, totul era o corvoadă. În careu se vorbea. Mult. Mi-a fost dat să fiu nevoit să ascult primari, polițiști, cadre didactice sau chiar părinți. Aceeași întrebare-mi revenea obsesiv în minte: Ca să ce? Păi da, ca să se laude ei cu ale lor realizări, pe când noi, cei împopoțănați ca de Crăciun, cu hăinuțe noi, cu pantofiori dați cu cremă și, desigur, cu batistuța și unghiuțele tăiate, stam și așteptam mereu și mereu finalul. Un nou an de școală începea, iar acela nu era nicidecum motiv de sărbătoare. Teste, dictări, teze și materii inutile, plus o șleahtă de netoți care nu erau potriviți pentru a se învăța pe ei ceva, apăi pe noi…

Și, ca să fie cireașa pe tort, mai și ploua. Umbrele și umbreluțe, peste tot umbrele. Vedeai fețe zâmbitoare, agasant de zâmbitoare. Părinţii erau un pic mai stresaţi, căci, de bifat trebuia bifat evenimentul, dar şi şeful îi presa cu rapoartele alea. Dar deh, odorul mamei merita… sau aşa credea fiecare mamă…

Și totuși, parcă acel început de școală avea ceva special. Nu, nu în ochii mei, căci, după cum se vede, eu nu dădeam nici doi bani pe treaba aceasta, ci în ai celorlalți. Erau, desigur, cutumele dictate de o societatea plată, dar unora, celor mai mulți, le provoca un mic cutremur în interior.

Acum, nimic. Chiulul de la careu anunță doar chiului în masă de peste an. Acum, începutul de an se face la televizor, cu eterna „Alinuța”, care se laudă că mă-sa i-a cumpărat rechizite, caiețele și hăinuțe. Acum, începutul de an este un alt prilej de a-ți lua o bucată de tavan în tărtăcuță, că deh, reparațiile costă. Acum da, acum pot să spun că sistemul românesc de învățământ, conducătorii lui, dar și părinții și elevii pot să-și treacă liniștiți un PATRU cât ei de mare în catalogul deziluziei, al speranțelor înăbușite din fașă, al viitorului răpus de un prezent înecat în trecut…

P.S1: Știu, e cam depreme pentru începutul de an școlar, dar ce să fac dacă io mă gândesc cu câteva mutări înainte?!

P.S2: Cam atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Un sistem care nu funcționează, fie și din cauza unei simple erori umane sau a unei nepăsări, este un sistem care nu funcționează. Până la urmă, totul se reduce la niște întrebări simple: „E bun?”, „Funcționează?”, „E productiv?”, „Ne putem baza pe… ?” – Răspunsurile sunt la fel de simple și nici nu lasă loc românescului „dar”.

Ieri, în trei iulie 2011, portalul edu.ro a fost accesat de peste 1 milion și trei sute de mii de ori. Cu o zi înainte, acesta era accesat de abia 380.000 de ori. Elevi, profesori, părinți sau rude, toți și-au pus mâna peste șoricelul zburdalnic și au intrat să vadă oroarea: Rezultatele bacului 2011.

Unii, probabil, crezând că s-a produs vreo eroare , fapt pentru care odorul lor a apărut ca „picat” pe lista de la liceu. Vroiau să se convingă, încă sperau. Asta deși televiziunile vuiau la unison pe fundaluri de News Alert, împrăștiind vestea: Unul din doi a picat. Și totuși, sperau. Sperau că el sau ea nu fac parte din jumătatea aia, ci din cealaltă. Din aia care a trecut. Cu note mici, ce-i drept, dar a trecut. Mulți, poate cei mai mulți, au sperat degeaba. Nici dracul gol nu și-a băgat coada, și nici vreun netrebnic n-a greșit listele. Era adevărat: El/ea a picat, la fel cum a făcut-o și jumătatea aia pe care toți o blamează acum. Motive ar fi: Că n-a învățat, că n-a putut copia, că profii nu se ocupau de elevi, că… Dar acum e târziu. Orice examen picat rămâne picat. Orice tentativă de a te umili sau a mai spera la un miracol e și tardivă și nerealistă. Un examen picat rămâne un examen picat. Rămâne o pată neagră peste tabloul frumos colorat al vieții tale. O pată. O pată pe care atât tu, dar și alții ați aruncat-o pe cel ce putea fi un tablou frumos. Da, acum e târziu. Până la hopul din toamnă nu mai e mult, dar ce folos dacă știi că acel hop trebuia și putea fi evitat? De către tine, de către alții…

Pe de altă parte, pe acel portal au intrat și oameni care și-au dorit confirmarea reușitei odraslei mult iubite. Și da, au căpătat-o. Mulți au căpătat-o. Alții, poate la fel de mulți, au vrut doar să se râdă  de cunoștințe, de rude, de pieteni. Pentru că da, mulți din neamul al/a lu ăla au picat. Și pentru că da, românii își doresc mereu să moară capra vecinului.

Puțini au fost – așa îmi place să cred! – cei care și-au dat seama de faptul că acest dezastru este un semnal de alarmă. Un semnal că reforma în educație n-a fost reformă, iar educația numai educație nu e. Un semnal ce-ar fi trebuit să-i facă pe mulți din MEC să-și dea demisia în secunda doi. Și, în final, un semnal pentru toți românii, al cărui mesaj s-ar traduce așa: Oamenii care au picat la Bacalaureatul 2011 o s-ar putea să ajungă cândva în poziția de a decide destine, de exemplu în Parlament. Alții ar putea să ne verifice conductele și centralele de gaz. Unii ar putea să ajungă profesori. Alții, de ce nu, chiar șefi peste mulți dintre noi. Unii o să ajungă să ne scuipe la stop, iar alții ar putea chiar să ne dea în cap.

E foarte ușor să iei decizii cu implicații grave asupra destinelor unor oameni. Unii le iau din pix, în fiecare zi. Alții le suportă. Așa a fost și cu salariile tăiate, așa a fost și cu pensiile, așa a fost și cu disponibilizările. Nu cred că trebuie să mai spun că nu doar cei care au fost obiectul „măsurilor de combatere a crizei” au fost singurii afectați, nu? Așa și cu Bacalaureatul 2011. Nu doar un cretin, care a vrut să copieze și a fost prins sau nu a putut, a suferit. Nu doar cei care n-au învățat. Nu. Este vorba despre familii întregi care o să trebuiască să-și regândească planul pe următoarea perioadă.

Sigur că principalii purtători de vină sunt elevi. Total de acord. Dar asta nu înseamă că profesorii lor nu au nicio vină. Nu. Sau că MEC-ul, prin reprezentanții lui, n-ar cam trebui să își asume acest catastrofal eșec! Doar că nu cred că se va întâmpla asta. Mulți o să vină în față cu ideea absurdă potrivit căreia nu toți trebuie să ia BAC-ul. Greșit! Într-un sistem care funcționează, toți trebuie să ia BAC-ul. Sau na, aproape toți. Nu jumătate! Cu note mai mici sau mai mari.

Închei cu un proverb chinezesc(dacă nu mă înșel): „Da-i omului un peste si va avea de mancare o zi. Invata-l cum sa pescuiasca si va avea de mancare toata viata” – care s-ar traduce prin: Nu-l trece pe elev când nu merită, indiferent câtă compasiune ai în tine sau câtă mită îți dă ta-su. Dacă el pică, în parte e și vina ta! Învață-l cum și ce să învețe!

P.S1: Cam atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Mie nu-mi plac copiii. Nu-i urăsc, nu-i iubesc, ci-mi sunt indiferenți pentru că nu cred că e o mare șmecherie să faci un copil. Să-l crești, să-l educi, să-l ajuți – asta da, asta e foarte greu!

Cred că se face prea multă vâlvă în jurul unui copil mic, sau al unui cuplu care are un copil mic. Ok, o să aveți un copil. Bravo, ai înțeles cum se procreează, și deci cum ajuți tu specia umană să nu dispară. Sau, uite că ai născut. Bravo, asta deși n-ai descoperit o planetă identică cu Terra, ci ai făcut ceea ce au mai făcut și alte 100.000 de femei azi.

Trecând peste această stare de fapt care, zic eu, nu merită nicio laudă, ajungem inevitabil la nebunia de care toți suferă: Ce frumos/oasă e!

Unii chiar sunt frumoși, dar numărul lor este foarte mic. Crede-mă, dacă eu zic despre un copil că-i frumos, atunci ăla chiar e frumos! Dar, nu-i așa, mulți sunt rupți din filmele de groază. Urechi mari, băloși, ochi ciudați, gură strâmbă, nasul varză… îhhhhh…

Știu de unde vine toată nebunia asta cu „să-ți trăiască, vai, ce frumos e!”. Știu, dar nu pot să cred că nu e niciun om normal la cap. Nu pot. Părinții nu sunt obiectivi, e de înțeles, dar nici să-l faci Urâțiloă Făt-Frumos!!! Plus că niciun vizitator al copilului-Smeagol n-are curajul să spună că e urât!  Bun, dar nici să se abțină de la a spune: „Ce frumos e”?? De ce să spui asta? De ce să-l pupi, când toată ființa ta vrea să stea departe de el?

Urât, pana mea, genetica e de vină. Unii sunt frumoși, alții sunt urâți – e atât de simplu!  Până la urmă, e o stare de fapt: E sau nu frumos??? Nici unul dintre cele două răspunsuri nu-i va afecta calitatea umană și nici nu-i va face pe părinți să-l renege. Mno, ați dat naștere unui copil urât cu spume. Tot al vostru este, voi tot mândri de el o să fiți, dar e URÂT!!!

E așa de greu?

P.S1: Cam atât! 

P.S2: Mulțumesc…

P.S3: Sănătate cititorului și celui care nu citește…

parcă cu „tu” nu prea merge… dar nici cu „dumneavoastră”… nu?

De pe la vreo 7 ani și până la 15, am locuit cu familia într-un orășel de pe lângă Vâlcea. Orășelul era destul de infect, oamenii, ca majoritatea românilor, erau plini de conținut, în raport cu ceea ce puteau, știau sau ofereau în plan uman. Ba chiar era renumit pentru bețivii și curvele ce-și făceau veacul prin zonă.

Dar, nu-i așa, niciun bețiv, și cu atât mai puțin o curvă nespălată și plină de fițe, nu-și recunoștea starea de fapt. Mândria ii copleșea pe mulți, de altfel oameni demni care mergeau cu nasul pe sus, uitând că ieri ori au dormit pe vreo bancă, în văzul lumii, ori au participat la vreo orgie… Și totuși, existau și oameni printre animalele pline de emfaza bazată pe nimic. Unii dintre oamenii ăia mi-au rămas prieteni destul de buni, dar nu despre asta vroiam să scriu…

Aveam în bloc o familie de 5 persoane, trei copii și doi părinți. Mama era vânzătoare, tatăl lucra pe la o fabrică, unul dintre băieți era de vârsta mea, unul era mai mic, iar fata era… curviștină. Mno, în momentul în care m-am mutat în acel bloc nu era, că era destul de mică, dar ulterior… Eh, ne mai încurcăm în detalii?

Mama familiei era bârfitoare. Mare. Mare rău de tot. Bârfea la magazin, bârfea la scară, bârfea pe balcon. Bârfea. Înconjurată, desigur, de alte specimene de mare calitate. Probabil era în stare să bârfeacă orice, de la o nucă de cocos, la amanta primarului. Bărbatul era om mai calm, era pescar. Ce-i drept, își cam îneca amarul în magia și savoarea băuturilor alcoolice. Le bea omul, că tare necăjit era acasă. Ăla mic vroia ceva, ăla mare altceva, fetișcana mai fugea de acasă, iar nevasta, ohooo nevasta, era tare nemulțumită. Și cârtitoare. Probabil avea așteptări de doamnă, deși nu era. Probabil, s-a pricopsit cu nevlegul, și-a dat seama că a ales greșit, iar apoi, neputând să schimbe situația, și-a pus în gând să-l sclăvească.

Băi, și avea o voce țipătoare… Uau! Scula din morți până și pe cel mai adormit enoriaș, apăi să o auzi în toată puterea vocii ei, din casă, ea fiind pe balcon. De obicei, striga la bărbatu-său, la copii, la vecini. „Miticăăăăă, mai stai? Hai, sus! Fi-ți-ar peștele să-ți fie. Miticăăăăă…”. Îi făcea, nu din tastatură, ci de pe balcon. Ăluia îi zicea să dea la găini, pe aia o trimitea la magazin etc.

Era un show total pe care, trebuie să mărturisesc, nu l-am înțeles niciodată. La spălatul rufelor în văzul tuturor mă refer, sau, așa cum îmi place să-i spun, suflatul mucilor în public. Nu mi-am dat seama dacă-i mare șmecherie, sau nu, să știe oamenii ce fac eu, ce mănânc sau ce vreau să fac. Probabil asta ține de aorta sentimentală a fiecăruia și de modul cum percep unii sau alții penibilul. Și, mai ales, ideea de intimitate. Nu?

Dar nici desprea asta nu este vorba în acest post. Deloc. Ci despre modul de a se adresa al copiilor. În raport cu părinții lor. Auzeam niște lucruri care, pentru prima dată, m-au lăsat masca: „Tati, mă lăsați pe afară?” sau „Nu mai dați în mine, mamă!”. Un limbaj, zic eu, neconform cu starea de fapt a familiei și, cu atât mai puțin, cu nivelul de educație al membrilor ei. Se vedea pe față -ca să zic așa – faptul că părinții le-au impus copiilor acest limbaj. Poate de ochii lumii, poate pentru că, în viața de zi cu zi, părinții nu primeau respectul pe care ei considerau că-l merită, cert e că oamenii așa își vorbeau.

Însă, nu foloseau „dumneavoastră”, că aș mai fi înțeles… Bun, și abia acum ajung la subiect.

Mie mi se pare destul de ciudat ca, după o anumită vârstă, să le zic alor mei „tu”. „Faci tu mâncarea? Adu-o tu…” etc. Parcă nu sună bine. Parcă-i un pic deplasat. Bine, nici în extrema cealaltă nu pot să cad. Mi s-ar părea hilar. Ori îi domnești de la început, în conformitate cu regulile limbii române, ori te ferești să le zici „tu”.

Personal, încerc să o mai atenuez şi, ca orice român care se respectă, caut o cale de mijloc. Pănă acum n-am găsit alta, decât aia cu „tale”  - pe sistemul: „Da, poți să aduci tale aia…”. Știu, e o formă a lui „tu”, dar ai mei n-au dat semne de supărare. Pănă acum.

Sunt curios câți oameni și-au pus problema asta și, mai ales, dacă au găsit o soluție mai bună. A, și da, respectul se câștigă, nu se impune.

P.S1: Cam atât!

P.S2: Mulțumesc…

P.S3: Sănătate cititorului și celui care nu citește…

Daca citesti stirea de aici esti plin de consternare, asa cum sunt plini de rahat si unii dintre educatorii/profesorii de pe la noi. Un rahat de o abjectie ridicola, chiar si pentru comicul conjunctural in care traim.

Eu am o credinta care, ce-i drept, e zdruncinata de exemplele zilnice care vin mediul ambiant: Copiii de azi sunt oamenii de maine. Oameni care, intr-un fel sau altul, o sa decida soarta tarii, si deci, a noastra a tuturor.

Nu e nimic mai tulburator si mai meschin decat un adult, fie el profesor/educator sau nu, care influenteaza negativ viata unui copil. Stii, un copil e… in crestere. E… inofensiv. E… fara de aparare. E… aproape de puritatea umana. E… doar un copil. Stii, doar un copil care nu stie prea multe, care nu sesizeaza nuantele gri ale vietii, care greseste fara sa vrea si care, desi ne-am dori, nu prea isi asuma acest lucru… poate pentru ca inca nu a ajuns sa constientizeze acest lucru. Pana la o anumita varsta, nici nu e nevoie de asta. Dar stii,  ca sa faca asta, ca sa-si imprime pasii pe hartia gri a vietii, trebuie sa fie antrenat. Asta cred ca e cuvantul! Da, asta e! Antrenat. Sigur, e vorba de educat, ingrijit, respectat…, dar toate astea – cred eu – ca se rezuma la asta!

Siii, cine sa-l antreneze mai bine pentru meciurile vietii, meciuri continue, epuizante si, parca, de necastigat, decat insusi antrenorii? In cazul asta, e vorba de educatori. De neglijat nu sunt nici parintii, al caror rol este “pentru toata viata”. Apoi vin profesorii. Si, in principiu, se presupune ca acel copil devine matur, barbat sau femeie. Capabil, deci, de a se apara singur, de a-si trai prezentul in conformitate cu trairile si principiile sale si evident, cu normele impuse de societate, de a-si decide singur viitorul. Dar pana acolo e cale lunga! Tare lunga! Si mereu pavata cu cratere abisale, mai ales cand vorbim de formarea personala.

Formare personala de care, la cfel cum am mai spus, sunt “vinovati” antrenorii. Stii, aia care chiar au fost “antrenati” ca sa “antreneze”. Siii, ei ce fac? Sigur, in pincipiu, isi fac treaba. Intr-un stil clasic romanesc, dar isi fac treaba! La mine si-au facut-o, probabil si la tine, dar mai si clacheaza. Acest lucru nu poate fi inteles, permis si scuzat! Nu, deloc!

Stiu, toti avem probleme. Stiu, la fel de bine, ca toti am avea solutii! Controale psihologice regulate, de exemplu. Pai da, dar unii care nu trebuie chiar le trec! Mai multi bani pentru a nu-i mai lasa pe profi/educatori cu stresul lipsei banilor. “Ce sa mancam la cina? Ah, iarasi tipa Vlad! Doamna, doamna, iara ma bate Ionut. Doamna, Mara mi-a luat jucariile…” Asta ar fi o solutie, la fel cum poate e si prima, la fel cum sunt multe. Dar, din pacate, nu suntem noi cei care decid!

Si stai asa, pe margine, si te indignezi. Ii vezi p-aia care promit ca nu se va mai intampla. Aham, pai si asta sterge cu buretele tot? Ce dracu mai cauta astfel de oameni in sistem? Da-i afara, n-au ce cauta pe langa copii! Cum sa-mi ameninti copilul sau, mai rau, sa-l bati cand nici eu nu fac asta? Si nici daca as face-o, n-ar fi ok ca tu sa procedezi ca mine! Lasa-ma pe mine, poate io-s dobitoc, dar tu ai scoala pentru asa ceva, din asta traiesti, cretino/cretinule!

Si, totusi, nu ne ocupam noi de asta! Noi n-avem nicio putere!

P.S1: Afara, afara… Afara cu educatorii/profesorii agresivi din tara!

P.S2: Cam atat!

P.S3 : Multumesc…

P.S4 : Sanatate cititorului si celui care nu citeste…

Mereu sunt 3 tabere(noua romanilor ne place sa fie cu tabere, nu? Sigur ca da!). 1, 2, 3. Ni se spune ca-s numa’ doua: Aia PRO si aia CONTRA. Ei bine, mai e una! AIA CARORA LI SE BARLARE(exista verbul a se barlari , si el se cunjuga asa: mie mi se barlare, tie ti se… got it? )

Bun, hai sa sa revenim la Mos Craciun!

Statea un amic de-al meu pe veceu(pentru viciatii pe viata-ma refer la WC, toaleta etc.), asa cum sta el mereu cand se gandeste la Univers si la lucrurile importante. Si, cum statea el asa preocupat de furtuna in creieras ce se producea in momentul ala, il pali o intrebare ce i-a provocat indigestie: “La ce varsta afla lumea ca Mosul nu exista?”

Cum n-a mai avut nevoie sa stea pe veceu(toata diareea intelectuala acuta se scursese, pana la ultima picatura, in afara creierasului sau, printr-un orificiu inca neidentificat), a pus mana pe telefon si, printre cei sunati, am fost si eu. Mno(disper pe “mno” asta, dar stau in ardeal de cativa ani si, desi nu prea se observa, il folosesc numai la caterinca, nicidecum nu mi-a intrat in reflex), si ce-mi bese mie creierasul?(sa ne pastram in acelasi registru, zic! ) Facem un post pe tema asta ori nu mai facem? Pai, ne-am antrenat destul de mult ca sa ne julim acum, in zi de Craciun, nu?

La mine treaba a fost simpla! Pe la vreo 6 anisori(am auzit ca daca pui diminutive e sublim rau de tot). Eram la bunici. Ai mei lucrau in doua orase diferite. Mama in orasul unde m-am nascut, iar tata in orasul unde, ulterior, am facut eu clasele primare, generala – orasul unde m-am indragostit de vreo cateva ori, unde m-am imbatat prima data, unde am facut si alte treburi No(ca sa nu ma repet cu  ”mno”), eu eram la tara si ii asteptam. Asteptam si Mosul, desigur. Vine mama de la vreo 150 km, tata de la vreo 80 km… cu mana in… buzunar. Fiecare credea ca celalalt o sa cumpere cadoul de Mos. N-a cumparat nimeni, au decis sa-mi spuna pentru ca – probabil- se gandeau ca o sa fiu dezamagit(sau ceva) daca Mosul nu vine. Sau, de ce nu, m-au crezut vreun nebun care avea sa aiba tentativa reusita de sinucidere, din pricina absentei cadoului de la Mos. N-a fost sa fie asa! Am primit “vestea” super bine, n-am facut nicio scena, n-am fost dezamagit. Cum ziceam la inceput… mi s-a barlarit! Evident, ai mei mi-au promis ca se revanseaza… probabil si asta a contat in decizia mea de a nu-mi pune capat zilelor, decizie ce putea fi potrivnica mie pentru ca, nu-i asa, Mosul nu venise…

P.S1: Mintiti-va copiii cat puteti de mult!(in sensul ca “Mos Craciun exista”! )

P.S2: Lasati copiii sa viseze!

P.S3: Fiti destul de destepti si spuneti-le copiilor adevarul despre Mos cand ei sunt trecuti de varsta copilariei!(Numai ca niciun parinte nu e destul de destept, asa cum niciun om nu e destul de destept, asa cum nici perioada copilariei nu e o perioada fixa, asa cum nimic nu e cum trebuie!)

P.S4: Poate fi si leapsa(daca vrea cineva), dar cine nu raspunde e sigur “the grinch”!

P.S2 : Multumesc…

P.S3 : Lucrurile si persoanele au importanta atata timp cat noi le dam importanta, nu?

P.S4 : Sanatate cititorului si celui care nu citeste