Achilianu

Ne era foame, stăteam la cozi. Ne era sete, săpam puțuri. Doream o relație, ne băteam capul cu poezii de Eminescu, ori citate-n franceză(jo tem, ma șeri!) și speram ca baba din piață să ne dea mai ieftin trandafirul. Doream bani, căutam de zece ori în buzunarul blugilor puși pentru a fi spălați, că doar-doar a mai rămas vreo hârtie. Simțeam nevoia unor discuții mai elevate, fugeam în „cartier”, în„ gașcă”, pentru că acolo se găsea vreunul care să ne descrețească mințile. Doream inspirație, căutam în cărți, pe care, pe nerăsuflate, le digeram cu mintea tresărindă la auzul foșnetului paginilor ce miroseau a cultură, inteligență ori aventură.

Doream să călătorim, deci căutam, în atlase, peisaje, orașe sau locuri. Restul venea odată cu imaginația. Doream să ne destindem, găseam o pășune, iar picnicul era aproape gata. Doream să ne jucăm și ne dădeam întâlnire „în fața blocului”. Doream oameni, îi găseam.

Acum nu mai dorim nimic. Acum, avem! Acum, toate-s acolo, frumos colorate, de diferite forme și mărimi, așezate pe o masă incredibil de mare, la care avem acces de VIP, gata-gata să fie „folosite”, „luate”, „împrumutate”. Da, „a împrumuta” este verbul, căci, în esență, nu au cum să fie ale noastre. Le împrumutăm, crezând că e ușor să le utilizezi, să te folosești de ele, fără să fie consecințe, fără să plătești ceva pentru că le-ai folosit sau chiar deteriorat. Și, totuși, ele nu se deteriorează. Nu. De fapt, aici este marele secret, ascuns, așa cum îi stă bine unui secret, la vedere. De fapt, ele nu se deteriorează prin folosire excesivă, ci noi, utilizatorii.

Înainte n-aveam nimic…

Read more »

Poate și societatea e de vină. Poate omul. Nu, cu siguranță omul e de vină. Omul cu tot ce poate el să ofere, dar, mai ales, cu ceea ce poate el să primească, să capteze, să asimileze. Desigur, pentru a se perfecționa…

Sunt de vreo 3 ani juma’ în treaba asta cu blogurile. Ca și cititor, iar ca blogger sunt activ de vreo 2 ani și ceva. Bine, activ e un fel de a spune, căci postez și comentez în limita de jos a timpului disponibil. Ca om, pot spune că mă mândresc cu un sfert de secol – e mult, e puțin? În fine…

Din experiență, căci toată lumea o bagă p-asta cu experiența, pentru a da un fel de expertiză spuselor ulterioare, am observat multe lucruri. Lucruri care, evident, se aplică și-n online, căci online-ul e doar o voită  proiecție distorsionată a offline-ului. Atât, și nimic mai mult.

Am întâlnit fel de fel de oameni. Exceptând calitățile lor interioare sau exterioare, de natură concretă sau nu, cert e că am ajuns la o concluzie implacabila: Omul crede, din diferite rațiuni pe care nu le detaliez aici, că este special. Mai special decât celălalt, oricare ar fi celălalt. Mai bun, mai deștept etc. – alte variațiuni de acest gen.

Și, la fel din experiență, am observat că sunt doar două tipuri de oameni: Cei care-și asumă acest lucru și cei care nu. Desigur, cei care își asumă acest lucru o să ajungă să calce pe cadavre. Şi, o fac. Ceilalţi nu constituie decât marea masă a cadavrelor.

Acumaaaa, de ce n-ar fi  valabilă treaba asta și-n online?, mi-am zis eu. Și, ba da, e valabilă. Sau așa cred eu. Ca să fie clar, vorbesc doar despre online-ul românesc. Că aici viețuiesc. De trăit, tot în offline trăiesc. Și tot în cel românesc.

Există oameni și oameni. Sau na, că tot vorbim de online, bloggeri și bloggeri. Am văzut că ăia mulți îi mușcă de fund pe ăia puțini. Care ăia puțini, fără dar și poate, au muncit pentru a ajunge în poziția de a fi invidiați, criticați etc. Lucru pentru care, deși unii nu merită, ar trebui respectați. Dar, parcă n-aș băga mâna în foc că ăia puțini nu-și doresc circul care se face în urma mușcăturii.

Aaa, că ăia puțini sunt, de cele mai multe ori, cretini, că uită de unde au plecat sau că se comportă ca niște adevărați dictatori în arealul lor de răspândire, ei bine, asta este altă discuție. Se știe prea bine că omul se îmbată mult prea ușor cu băutura numită Putere.  Putere care în acest spațiu, cel al opiniilor, are cea mai mare forță – atât distructivă, cât și constructivă. De preferat este, desigur, cea care construiește, dar…

Pe parcursul timpului am învățat că oamenii au tendința de a se da în spectacol. Nimeni nu-l reține pe cel de pe locul doi. Ăla este primul dintre pierzători, și atât! Și, desigur, un loc unu este cu atât mai meritoriu, cu cât show-ul lui este mai antrenant, mai ofertant, mai centrat spre „a-ți lua ochii”. Asta se caută, asta se oferă. Aaaaa, că  show-ul nu este bazat mereu pe ceva real sau pe ceva care să ofere calitate, asta, la fel, este o altă discuție.

În online, omul vrea să citească ceva care este, de cele mai multe ori, contrar cu credințele sale. Sau cu cunoștințele sale. Nimeni, în afară de aplaudacii de serviciu, nu vrea să fie mereu de acord cu cel care scrie. Asta derivă cumva din ideea „eu sunt special”. Dacă vrei informație, te duci la ziar. Acolo ar trebui să ți se prezinte un fapt, o știre sau un eveniment, deci o stare de fapt, care nu prea poate să fie contrazisă. „S-a întâmplat o chestie. Se vinde nuștiuce etc.” – lucruri cumva palpabile.  Pe blog, omul își dă cu părerea. „Nu e bună aia, ailaltă e relativă, ăia sunt proști etc.” – Lucruri cu care cititorul poate să fie sau nu de acord. Tocmai acest lucru este antrenant la un blog. Și, tocmai de aceea, au apărut și păreriștii. Desigur, unii sunt mai triști decât alții.

Blogul, luat în starea lui cea mai pură, reprezintă o părere. O viziune. O credință, care aparține unui individ. Un „așa văd eu lucruri. Eu, cu mintea mea!”

Ori, dacă prin blog se exprimă o părere, atunci de ce există oameni care cenzurează acea părere? Căci da, există. De aici pornește toată discuția aia cu bloggeri mari și mici, cu A-listeri și cu alte denumiri pompoase, ce doar au rolul de a menține în stare erectă orgoliul nemărginit al unora sau al altora.

Și, tot de aici, pornește și nedumerirea mea: De ce dracu să-l validezi pe unul cu care nu ai ce discuta? Pe unul care nu te scoate din „prost”, dacă nu achesezi la ideile lui? Pe unul care vede realitatea doar în felul lui?

Iar realitatea crudă și cruntă este – fie că ne place să recunoastem, fie că nu – de partea celor care sunt în cloaca asta de mai mult timp decât noi. Într-un fel, îi înțeleg! Tu să fii de vreo cinci-șase ani în blogging și să vină niște oameni care să-și ceară locul pe scaunele din față, ei neavând în spate nimic care să-i recomande pentru un loc la masa rotundă, ce ai face? Îți zic eu, ai încerca să le arăți lungul nasului și, eventual, să-i oprești din – să zicem – ascensiunea lor. Nu e normal, dar așa acționează omul când este încolțit…

Pe de altă parte, nici mulți dintre noi, ăia nou-veniți, nu își temperează visurile umede. Toți vrem să ajungem sus, să fim citiți, să detronăm, că doar suntem speciali, nu?

Personal, nu mi-am făcut un scop din a scrie pe blog. Scriu destul de greu, destul de infect, rumeg aceleași cuvine, de fiecare dată într-o altă ordine – din motive obiective – lexicul e sărac, ce să fac și eu!? Eu scriu cănd și cum pot. Nu vreau să fac bani din blog, adică nu mi-am propus acest lucru ca un MUST! Oricât de prostesc ar suna, eu încă scriu de plăcere. Bine, dacă ceea ce fac eu aici se poate numi scris. Încă mai cred că este de bun simț să-mi prezint opinia. Până la urmă, acesta este un drept din născare…

Constat că există oameni cu aspirații, iar asta e bine. Există oameni cu mult talent(deși n-am așa ceva, pot să-l identific destul de ușor!), oameni care sunt obligați și se obligă singuri – prin însuși talentul cu care au fost înzestrați – să performeze în ale scrisului. Fie el și pe blog. Jos pălăria pentru acei oameni, mai ales că datorită lor îmi reconfigurez lista bloggerilor de citit.

Dacă citești un blogger care are talent, nu poți să nu te întrebi cum poate acel blogger să fie situat, într-un top imaginar, atât de jos, când mulți de la vârf sunt sub el. Ca stil, ca talent, ca orice.

Și, aici, intervine ideea de la început: Show-ul făcut de unii este mult mai antrenant, decât cel făcut de alții. Că așa e. Pentru că publicul cititor are fibra cea mai intimă contaminată de românisme. Așa cum la TV se caută Cruduța, Biencuța și alte lucruri care se termină-n „uța”, așa și în online, acum, se caută bloggerii care fac  show din nimic. Și nimicul, show.

Cui îi pasă că tu scrii pe blog elevat, când, pentru a descifra mesajul, îţi trebuie vreo două facultăţi? Nu mai bine mă duc la grobianul ce se autodenumește A-lister? Ăla-mi spune „cu cuvintele lui” și, pentru că e băiat de băiat, mai bagă și niște vorbe din cartier – alea cu organele genitale…

Până la urmă, e vorba de public. De cititor, de om. Mereu a fost așa, și nici nu văd cum ar putea să se schimbe. Tot ce trebuie să faci e să îți dai seama care-i publicul tău țintă. Și, desigur, să vorbești pe limba lui. Atât, și nimic mai mult!!! Tocmai de aceea îi apreciez pe A-listerii ăștia. Deși, ca orice ființă duală, îi și pot acuza de felurite lucruri. Căci pot fi blamați, oricâte statui și-au creat ei…

Dar, știi ce? Nu le pasă. Chiar nu le pasă. Și, până la urmă, de ce le-ar păsa? Când își fac banul grămadă, când au de 10 ori vizitatorii pe care îi ai tu, când expunerea lor este zdrobitoare… când…

Însă, dacă îți alegi și cunoști  publicul țintă, nu ar trebui să fi deranjat de prezența lor. Nici ei de a ta! Cum ar veni, fiecare cu șandramaua lui… Uite, eu n-aș da nici un sfert dintr-un unic de-al meu pe 5.000 de unici de-ai altora. Deci, nu! Nu-mi trebuiesc lucruri și persoane care nu mă ajută la nimic. Nu-mi trebuie aplaudaci, lipitori între fese sau alte astfel de specimene. Nu-mi trebuie recunoștința publică și nici chefurile în care se râgâie bere pe banii unora, pe care, la un alt moment de timp, să trebuiască să-i înjur. Deloc. Mie-mi trebuie oameni care să-mi arate dacă am greșit. Nu să mă certe. Nu să mă aștepte la colț cu ranga gramaticii sau cu cea a bunelor maniere. Nu-mi trebuie oameni care să pozeze frumos în fața mea, dar în spate să-mi pregătească o lovitură crâncenă. Am pretenția de la mine că-s un om de bine… ei bine, de astfel de oameni am nevoie…

Ca o concluzie: De ce să îți consumi energia și neuronii să-i ataci pe unii și pe alții, cănd poți să faci ceva constructiv, ceva care să îți fie pe plac, ceva care să te facă mândru? De ce nu poți să îți exprimi părerea, fără să aștepți aprobarea unuia sau a altuia? De ce să îți ghidezi viața și activitatea(în cazul ăsta, aia online) după cum spun unii? De ce trebuie să te gândești că cineva te oprește din creștere? De ce să crezi că ți se cuvine totul? De ce să nu fie loc pentru toți? De ce să nu fii un om liber, care își croiește drumul singur, fără a da în cap unora și altora, fără a plânge din motive de  „copiii mă bate!”, fără a arăta cu degetul? De ce să nu fii tu cel care reușește și altfel?

P.S1: N-am dat nume și nici link-uri, dar postul acesta s-a născut după cearta(a câta???) unor bloggeri cu alți bloggeri. Nu mă interesează să intru în horă, nici să mă cert, nici să mă fac celebru după o altercație virtuală cu altcineva. Cred că există și alte soluții prin care, în timp, să  te faci apreciat, citit…

P.S2: Asemeni unei emisiuni de la TV, așa și un blogger poate fi evitat. Dacă la TV e treaba aia cu telecomanda, aici poți să te folosești de mouse-ul din dotare, și să dai click pe X. Și gata! Atât de simplu e! La mine a funcționat de atâtea ori… Încearcă și tu!

P.S3: Nimeni nu este dator să te învețe ce și cum. Nici să se comporte ok, fie și într-o stare de mimare a bunelor maniere. De fapt, nimeni nu este dator să nimic!

P.S4: Postul nu vizează pe cineva în special!!!

P.S5: Cam atât! 

P.S6: Mulțumesc…

P.S7: Sănătate cititorului și celui care nu citește…

Daca iei un 4, a fost intamplare. Daca vine si al doilea, mai treaca-mearga. De la al treilea deja esti varza! Ca sa nu mai zic de note mai mici…

Din frageda pruncie(cat mi-am dorit sa zic asta! ) invatam pe propria noastra piele ce-i ala un sistem de notare. Mananci si esti cuminte, atunci ai parte de multe dulciuri si jucarii. In caz contrar… eh, unora li se prezinta Sfanta  Curea, iar altora, celor mai norocosi, li se interzic lucruri, prin mai putin Sfantul, dar la fel de Eficientul “Esti pedepsit/a!!!”

Apoi, la scoala, totul devine mai usor: Inveti, ai note mari. Nu inveti… cam nasol. Si nu, nu se opreste aici! Tot timpul o sa primesti calificative ori note care, fie ca-s juste ori nu, iti decid viata. Si asta e cam nasol, caci examenul vietii il dai in fiecare zi, fara meditator, fara sa poti copia!

Bun, dar parca lipseste ceva: N-ar fi misto sa poti da si tu note? Hmmm, cui? Pai, de exemplu, institutiilor si serviciilor publice? Tu, cetateanul. Tu, cotizantul la bugetul statului. Tu, “angajatorul” LOR. Tu, votantul. Tu, cel care traieste in Romania.

Mai, eu zic ca da! Spre norocul tau, acum se poate: Exista, de acum doua zile, Statometru.ro. Un proiect aparut la initiativa comunitatii online din Sibiu. Hmmm, si multi carcotasi nu le dadeau nicio sansa! Mai multe info aici.

Tot ce trebuie sa faci e sa iti alegi institutia si, evident, sa-i tragi o nota. Nu-ti place Presedintia Romaniei? Trage-i un 4. Sau un 1. Sau, de ce nu, un 10. Ministerul Turismului? Cauta-l si trage-i o nota!

P.S1: Mie mi-a spus Cosmina de proiect. Si bine a facut!

P.S2: Trage-le note si IA ATITUDINE!

P.S3 : Multumesc…

P.S4 : Sanatate cititorului si celui care nu citeste…

Romanii considera ca patriotii trebuie sa protesteze daca liderii tarii iau decizii gresite

Romanii habar nu au de definitia patriotismului, apai de resorturile interioare necesare pentru a spera sa te numesti asa. A, si da, in marea lor majoritatea, romanii nu sunt patrioti!!! Injuratul tarii, dansul pinguinului de la protest, plecarile din tara sunt doar cateva exemple.

Romanii, amatori de farse: 74% dintre apelurile la 112 din 2010 au fost alarme false

Eh, vezi, d-aia zic eu ca oamenii sunt prosti! Un cetatean, roman ca mine si ca tine, s-a gandit el sa sune de vreo 17.000 de ori la 112. Niciodata pe bune! Nu pot sa-l fac cretin, dar nu pot sa nu ma intreb cum dracu a supravietuit… of, daca ar durea prostia!

Normal ca da! La dracu, nu s-a prins lumea? Fetele astea-s bune… doar pentru a sta pe un scaun sau, daca audienta o cere, sa isi arate formele prin fata camerei. Ele o stiu, noi o stim, dar, uneori, ele vor mai mult… Si nu, nu se poate!

Scarbos, dar adevarat! Cica sibiencele nu se prea duc la epilat pe timp de iarna. Io-s convins ca nici celelalte romanice nu-s mai pe treaba lor. Bine, nu toate! Eh, sa gandim pozitiv si sa ne imaginam ca toate si-au luat epilator. Clar! Toate se epileaza acasa! Sau… dar n-are cum, frate/soro… si totusi… bai, da, exista si asa ceva! Eh, hainele acopera… Hua!!!

P.S1: Cam atat! 

P.S2 : Multumesc…

P.S3 : Sanatate cititorului si celui care nu citeste…

… sau ceva

Cica s-au terminat.

Oameni din cauza carora s-au terminat ip-urile? Hmmm, uite:

-teroristii – e la moda subiectul, asa ca le cer inca o data americanilor asa: Pe ei, pe ei, pe mama lor!

-messenger-istii - iubitori de mass-uri, usor impresionabili, dar filosofi in esenta. Pentru asta stau marturie si statusurile gen “femeile ie curve/barbatii e prosti”.

-Obezii – ma refer, desigur, la cei care nu-s bolnavi, sau la cei care nu se ascund in spatele acestui “laitmotiv”, si anume: “si grasuneala e o boala!!!”. Oamenii astia au inceput sa consume biti, tone de biti , asta pe langa jdemiile de calori pe care si le administreaza de buna voie si nesiliti de nimeni.

-Gamerii – evident, cei dependenti. Aia de mor, aia de crizeaza, aia!

-like-istii – datatori de like pe FB, suferinzi de sindromul tourette ”uau, esti frumoasa”. Aici intra si minunatele, specialele, deosebilete si diafanele gagice care raspund cu “multumesc”. Ambele categorii stiu ca “uau, esti frumoasa” se traduce prin… “ce te-as fute!”

-one man RATATshow - oamenii care se filmeaza singuri, in speranta ca o sa-i remarce cineva. Aici intra toate filmuletele youtube pe care le-ati vazut, si in care, asemeni unui star in devenire, protagonistul o arde inteligent.

-radio man – toti sperantistii doritori de a fi DJ, care uita ca pentru asta trebuie sa ai si public.

-pitzi si coca – de orice fel, dar cu aceeasi trasatura predominanta: Prostia… care, la dracu, nu doare!!!

-luptatorii pentru cauze – nu ma refer, desigur, la cauze importante, cum ar fi salvarea unei vieti. Ci, normal, la toti taietorii de frunze, care sufera grav de “complexul lui Iisus” sau de cel ce spune ca “fiecare suntem unici”. 1. Nimeni nu poate sa-i salveze pe toti! 2. Poate suntem, poate nu, dar o cauza nobila nu e sa te ajutam pe tine sa ajungi la 1000 de like-uri pe FB, sau sa iti cumparam tie un caine, sau sa ii impacam pe ai tai, asta dupa ce ma-ta s-a culcat cu intregul regiment pe care tac-tu il avea in subordine.

-obsedatii si haterii - Aia cu idei putine si fixe. Si, evident, aia care urasc fara vreun motiv. Ura e unul din cele mai sincere sentimente! Nu poti mima ura, asa cum, desigur, poti mima iubirea… dar ura fara motiv, si da, ea exista, e cea mai periculoasa. “Hmmm, nu-mi place de fata aluia!”…

Toti acestia se afla printre noi. Atat in offline, cat si in online. Si, stii de ce? Pentru ca lumea din online e la fel de limitata ca cea din offline. Sau, mai exact, e la fel de limitata… pentru ca e aceeasi!!!

P.S1: Cam atat! 

P.S2 : Multumesc…

P.S3 : Sanatate cititorului si celui care nu citeste…

1. Curvele tot curve raman si pe Facebook. – Nu ma refer neaparat la femei.

2. Inca o dovada ca lumea o ia pe aratura grav rau de tot. – N-am inteles rolul Papei in treaba cu socializarea, dar, nu-i asa, principiul trebuie aplicat, desi e un nonsens: “E bine cand e bine, e rau cand e rau”. Parca n-a zis mai mult de atat, nu? A, si da, religia pierde teren grav! Eu zic ca e nasol, altii cred ca-i bine, cert e ca unii nu vor sa piarda nicio ocazie sa se arate ca fiind in pas cu lumea, ca perfect adaptati la nou, ca, pana la urma, deschisi la minte.

3. Am vazut ca multi il divinizeaza pe nea ala, Mark Zuckerberg, al carui nume nu-l stiam scrie corect. Ca cica e cel mai cel om. Ca multumita lui… and shit! Oamenii aia nu inteleg ca daca nu era Mark asta, pe cale de consecinta nu era FB, era altceva? E atat de simplu sa vezi ca trendul era spre asa ceva… Omul e doar un baiat care a facut niste foarte multi bani dintr-un produs. Atat. A, si da, un produs la care, sa zicem, multi au pus botul

4. The Social Network mi se pare un film slabut. Nu merita atatea gloabe de haur si nu merita oscare Dar, nu-i asa, noi nu este specialisti, desi ceea ce se intampla, de la o vreme, la astfel de evenimente nu poate sa nu te contamineze un pic cu niste scenarita. Sa fie de vina succesul facebook pentru “succesul”  filmului? A, nu!

Si nu, nu critic munca actorilor sau a celorlalti oameni, pentru ca, nu-i asa, nu ar fi corect. Insa,  produsul final e… mult sub asteptari, promovare etc.

5. Ai observat ca facebook se bucura de mult prea multa promovare? Daca in filme prezenta “facebook” se face, de obicei, printr-o enumerare de retele de socializare, pe tv-ul romanesc lucrurile stau penibil rau de tot. Diversi oameni, sa le zicem vedete(ca noh! ), anunta, cu fiecare prilej pe care-l au, ca au profil pe facebook. Ceva in genu”” asta:

“Apai da, eu si cu prietenii de pe facebook am dezbatut subiectul”; “A, da, mi-a spus un amic de pe facebook”; “Am profil de facebook, putem vorbi acolo”; “Da, mi-a cerut prietenia pe facebook”;”Pai, draga, am zis si eu sa intru in randul lumii si mi-am facut si eu d-ala pe net… D-ala, facebook d-ala”; “Dah, eu am 2 conturi. La primul am ajuns la limita de 5000 prieteni, dar putem socializa pe al doilea”…

Treaba n-ar fi atat de stupida, daca n-ar avea un miros de penibil clasic romanesc. – “Stiti, eu sunt un nimeni, dar ziarele ma numesc vedeta si… si… si habar n-am pe ce lume traiesc, dar vreau sa o ard monden. Acum la moda-i facebook-ul si cica e misto sa o arzi in socializari pe net. Mai pun o poza, mai modific, la caterinca, din “singur” in “intr-o relatie”, mai postez vreo tresarire de vrabie angelica, diafana si speciala si mi-s vedeta in secolul 21.”

P.S1: Pentru cei de la punctul 5: Block!

P.S2: Cam atat! 

P.S3 : Multumesc…

P.S4 : Sanatate cititorului si celui care nu citeste…