Achilianu

Iluziile nu sunt pentru oameni mici sau mari, semnificativi sau nesemnificativ, ci, pur și simplu, sunt pentru oameni.

Uu roman – fără a mă da mare expert în români –  nu are neapărat nevoie de certitudinea de a aparține de ceva, de a fi parte integrantă a unui întreg, ci, mai degrabă, un român are nevoie de iluzia celor menionate mai sus. Apartenența poate să dispară cu timpul, iar rotița dintr-un mare sistem se poate rătăci sau poate fi înlocuită cu alta mai performantă. Pe când iluzia, oho, iluzia rămâne bine întipărită în mintea celor care au creat-o sau a celui care o nutrește. Iluzia e ca speranța, nu moare niciodată. Stă acolo, undeva, și hrănește un spirit ciobit de timp. Stă racordată bine de tot la țevile prin care curge, dinspre ea și către minte, însăși viața.

Concepte ca „respect”, „onoare”, „dreptate” sau „adevăr” par a fi doar niște cuvinte facile și, deci, la îndemâna oricui, spuse fie din plictiseală, fie nemernicia de a scoate mereu ceva pe gură. Astfel de concepte sunt moarte încă de la început în Universul atotputernicei Iluzii.Pălesc, cumva, în contrast cu lumea creată de o simplă iluzie. A cere sau oferi cuiva „respect”, când acel cineva funcționează și se alimentează cu iluzii, e ca și cum ai încerca să te păcălești că Moartea nu vine și după tine. Respectul, în planul iluziei, este cel cerut imperativ, iarăși nu cel oferit și pus pe tava prieteniei și a umanității, cel care, de altfel, este cel just. „Onoare” nu trebuie să am eu, ci celălalt, cel de lângă, căci el trebuie să nu-mi dea în cap. Plus că, dacă el dă dovadă de onoare, atunci poate că și eu voi acționa la fel. Poate, mă mai gândesc, căci lumea e rea.

Ce să mai vorbim despre „dreptate”, când dreptățile par a fi împărțite cu securea, fiecărui om revenindu-i o mică felie pe care și-o apără, deși, poate, e stricată. Iar „adevărul”, ei bine, „adevărul este undeva la mijloc”. Într-o lume în care toată lumea minte, toți afirmă că, într-un fel sau într-altul, dețin adevărul.

Cel mai trist este faptul că iluzia crează dependență din primele moment de viață, când ne infestează și ultimul atom din corp. Însă, ILUZIA ne hrănește trupul, mintea și spiritul. Ne face din grași, slabi, din urâți, frumoși, din proști și inutili… Da, ne face monștri!Ce-i drept, nu pe toți în aceeași măsură…

P.S1: Cam atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Toti suntem unici, nu? Fie ca ne mintim pentru a ne crea o imagine, o personalitate sau doar pentru ca asa am fost indoctrinati sa credem, noua ni se pare ca suntem unici. Vrem sa credem asta si, chiar credem! Nu conteaza ca asemanarile sunt acolo, le vedem, le intelegem, dar nu le acceptam pe de-a-ntregul. Deziluzie in dragoste? Toata lumea a avut asa ceva. Orfani? Sunt cateva sute de milioane de cazuri, nu? Divort? Da, ati ghicit! Moarte? Da, aici sunt cel mai sigur, desi n-am vreo statistica, ma hazardez sa zic : Toata lumea moare sau este martorul mortii unui apropiat.

Si, atunci, de ce ni se spune ca suntem unici? De ce ne incapatanam cu ideea asta? Pentru ca asa e “bine”, pentru ca din asta se naste speranta(o chestie de care avem nevoie si care, in pofida spuselor, nu moare niciodata-moare una, se naste imediat alta!), pentru ca doare mai putin sa fii tu…

Bun, uite la ce m-am gandit eu : Cred ca suntem intr-o continua asteptare, asteptam si iarasi asteptam. Ce asteptam, ma veti intreba. Ei bine, cred ca asteptam unicitatea. Asteptam sentimenul pe care-l degaja ideea ca in peste  6 miliarde de oameni nu mai exista nimeni ca noi. Desi, analizand dupa forma si fond, parem toti la fel. Asteptam pentru ca ori nu suntem capabili sa realizam ca putem cauta si gasi unicitatea noastra, ori nu ne-a interesat niciodata sa o cautam sau, de cele mai multe ori, am renuntat sa o cautam.

Poate cel mai important stimul in cautarea unicitatii este…cum sa-i zic eu?…a, da!…Stiti ideea aia :  te nasti-traiesti-mori? Asta-i adevaratul stimul! Nu vrei sa fie doar atat, nu vrei sa fii inca unul care “se naste-traieste-moare”. Desi, tragand linia, cam asta este situatia, nu? La prima vedere, o viata de om la asta se rezuma. Nu e vorba nicaieri in acel ciclu despre iubire, unicitate, vointa, dorinte, asteptari, iluzii…Si, totusi, cu aceste lucruri ne ocupam! De ele ne cramponam pe parcursul vietii, cu ele ne luptam, pentru ele si cu ele traim. Tu vrei sa fii mai mult pentru tine si pentru cei pe care-i iubesti. Tu vrei, dar poti? Si, daca poti, e de ajuns?

Atunci intervine iarasi asteptarea. Un semn, ceva, orice. Numai sa apara ceva care sa puna capat asteptarii, care-i si asa chinuitoare. Pentru unii vine, pentru altii nu. Sau poate nu sunt ei pregatiti, ori nu sunt pe faza. Si, daca vine, sa zicem ca vine semnul ala, ce crezi este de ajuns? Eu zic ca nu…

Sau poate ma insel eu(impreuna cu ceilalti 6 miliarde si ceva) si unicitatea nu exista. Poate suntem cu totii asemeni unui lan de grau imens. Acolo vezi vreo diferenta?

P.S1 :  Multumesc…

P.S2 Lucrurile si persoanele au importanta atata timp cat noi le dam importanta, nu?

P.S3 : Sanatate cititorului si celui care nu citeste