Achilianu

ACTA a existat dintotdeauna.

Sub o formă sau alta, mai modernă sau mai din epoca de piatră, mecanismele au fost unse în așa manieră încât să prindă, ca-ntr-o menghină, mase mari. Din ce în ce mai mari, pe măsură ce rotițele erau armonizate cu ajutorul dotărilor tehnice și intelectuale, caracteristice epocii respective. Dezideratul a fost, este și va rămâne același: 99% sunt oi, pentru că așa le vedem noi, și, pe cale de consecință, ar cam trebui să accepte acest statut și să se comporte ca atare!

Oaia nu are nevoie de multe lucruri. Nu știe ce e adevărul. Nu îl simte, nici dacă îl mestecă. O Oaie nu iubește, nu empatizează. Unei Oi nu îi tremură glanda la lucrurile frumoase, nu știe ce e aia bucurie. Oaia nu a cunoscut niciodată libertatea, deoarece acele cinci-zece secunde de după ce a văzut pentru prima dată lumina zilei nu se pun. Înlănțuită în teamă și biciuită de frică, Oaia nu ajunge niciodată să creadă că poate riposta, sau că, măcar, poate încerca să o facă.

Oaia, ca și constituție, e deja în patru labe, o postură agreată, pe care, din câte se vede, ar cam trebui să o adoptăm noi toți. Însă, oaia simte ceva: simte tristețea, teama, furia, inferioritatea și, în cele din urmă, subjugarea. Oii îi este frică. De cioban, de câinele acestuia și de cuțit. Ori, dacă oile suntem noi, cuțitul e legea și câinii sunt ISP-urile, atunci cine este ciobanul? 

P.S1: People Don’t Change! Some were born to be sheep and others were born to be shepherds. They only follow their destiny, and should not be blamed! But shepherds should remember that  not all people are sheep!

P.S2: Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

În zilele acestea, mototolite până la suprimare în zăpada care nu mai contenește să cadă, nu îmi pot șterge o imagine din minte. Stă acolo, întipărită, țintuită de creierașul aproape înghețat, cu greu funcțional.

E imaginea aia din filmele cu zăpadă, cu viscol, cu înzăpeziți. În mai toate sunt prezentați oameni, care au căzut pradă nemilosului nămete. Unii, ce-i drept, din prostia ce le guvernează viața de la început și până la final, iar alții, din contră, au fost surprinși în propria lor casă, în timp ce reîncălzeau o shaorma veche de trei zile. Mă urmărește imaginea aia pe care nu aveai cum să nu o vezi, în care unul îi spune uneia, sau în care una îi spune unui copil, că autoritățile vor veni să îi salveze. Nu zice neapărat „autoritățile”, dar se subînțelege. Evident, mor unii, că doar e film și pot să nu se zgârcească la cadavre, dar cei mai mulți sunt salvați.

De ce? Pentru că vin, autoritățile vin. Sau e ok să crezi asta, în lupta ta personală cu nămetele. Filmul ar fi de prost gust, dacă realitatea l-ar contrazice și, dincolo, realitatea nu îndrăznește să o facă! E chiar o dovadă de sănătate mintală ca fiecare cetățean să creadă și să se încreadă în sistem. Chiar dacă, de cele mai multe ori, sistemul este blamabil și condamnabil.

Dicolo, fără a încerca să divinizez acest „dincolo”, nu cred că se ține cont de sărac, bogat, gras, slab, bugetar, privat, vierme și ciumpalac ori leneș sau harnic. Îmi place să cred că omul este om, indiferent de plusurile și minusurile sale, și că este prețuit exact ca oricare altul. Că merită și trebuie salvat, indiferent de orice.

Să te pui în situația celor captivi într-un adevărat „infern alb” este un demers pur egoist, de suprafață și cu rezultate nule. Nu ai cum să înțelegi frica, frigul și deznădejdea la care este supus un astfel de om. Nu ai cum! Și, peste toate acestea, acelor oameni li s-a luat și unicul lucru pe care se puteau baza, care le dădea încredere și speranță, care, poate, îi ținea în viață, prin transmiterea acestui mesaj: stați liniștiți, că nu vom veni!

Sigur, acest mesaj nu este propagat de azi, de ieri, ci demult. Pentru că, încet-încet, descoperim că nu ne mai putem baza pe sistem, pe solidaritatea oamenilor, pe aproape.

P.S1: Cineva să le spună și foștilor guvernanți că ăsta ar fi un bun exemplu de solidaritate, nu acela cu tăierile salariilor și ale pensiilor!

P.S2: Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

De la cel mai notoriu și îndârjit băutor, până la șprițarul din joi în Paști, toți știu că a bea berea după ce ți-ai devastat gâtul  cu vin… e un chin.

Fără nicio emoție, aceeași teorie ar trebui să se aplice și unei… coaliții politice. Fie că vorbim de două – trebuie să fie minim două! – sau de mai multe partide politice, coalițiile au funcționat puțin spre deloc. Pe de o parte avem interesul comun – în general, puterea -, care atrage după el banul public, iar de partea cealaltă stau ca-ntr-un rastel orgoliile membrilor, dezideratele personale ale acestora și, în chiar ultimul rând, docrinele politice. A combina două partide politice spre a face o alianță e un chin, necesar uneori(în 99% din cazuri în democrație!), dar mereu prostesc, căci nu doctrinele se bat cap în cap, nici măcar imaginea unui mamut cu două emisfere diferit colorate, care îi dictează să aleagă, în același timp, două soluții diferite. Nu. Ceea ce duce spre prostie este însuși caracterul uman al unor membri din, să zicem, acele două-trei partide aflate în alianță. Pe scurt, oamenii. Unii înțeleg finețurile, alții nu. Unii înțeleg necesitatea existenței alianței cu pricina, alții nu. Unii sunt pur și simplu frustrați, fie pentru că sunt eclipsați, fie pentru că trebuie să împartă timpii de antenă ori ciolanul.

Din motive de democrație este imperios necesar să existe alianțe,  iar oamenii politici, presați de această nevoie, vor continua să le înfiripeze, să le dezbine sau chiar să le rupă, exact cum băutorii de pretutindeni vor continua, uneori mai atenuat, alteori nu, să bea bere după vin.

P.S1: Rezonez cu ideea de alianță, uniune sau ce idee năstrușnică se va mai naște, dar nu prea mai pot să percep corect și obiectiv ideea de politician care sare din căruța câștigătoare, pentru a alerga după una aproape contorsionată. Săritura inversă se poate, iar într-un pragmatism dus la extrem e chiar logică. Condamnabilă, dar logică!

P.S2: Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Unii devin, prin moarte, eroi de sacrificiu și, ușor-ușor se transformă în martiri. Altora le este intinată memoria mult mai repede decât li se răcește corpul. Unii, mai puțin norocoși, au parte de o groapă comună, care îi transformă în mumere, în statistici.

Poate sunt demodat, dar încă mai cred că uman e să consideri că orice viață trebuie și merită salvată. Că ideea potrivit căreia „viața și moartea se întâmplă și gata” nu e doar o tentativă a cuiva de a se spăla pe mâini. Tehnologia, oricât de avansată ar fi, și este, că doar d-aia pot unii să ne urmărească fiecare pas, a dat greș. Și continuă să o facă, așa cum se va întâmpla și pe viitor. Sistemul, la fel, a dat greș, iar urmările le vedem în fiecare zi, la tot pasul! Am ajuns însă la momentul la care cred că și condiția umană a dat greș.

Sigur, nu poți să previi un viscol, un „infern alb”, sau cel puțin așa cred acum, dar poți să încerci să reduci pagubele. În primul rând pe cele umane, că alea-s cele mai importante. Nu? Nu poți să-i salvezi pe toți, dar asta n-ar trebui să te împiedice să încerci! Nu poți să-l oprești pe cretinul care se aventurează pe drumuri, deși l-ai atenționat că e periculos. Nu poți! Dar imbecilitatea lui, de moment sau venită ca cadou de la natură(!), nu ar trebui să-ți fie o scuză pentru lipsa de profesionalism ori lipsa de umanitate.

Nu poți să continui să-i aperi pe cei care au făcut imposibilă deszăpezirea, fie și din motive de utilaje trecute doar pe foaie, doar pentru că ți-ai luat comisionul. Și, totuși, asta se face! Nu poți să arunci în fața tuturor faptul că ai făcut autostrăzi, dacă ele nu sunt practicabile, e ca și cum n-ar exista!

Morții fără miză sunt rezultatul incompetenței, a lor și a altora. Sunt aceia care își iau înjurături pe internet de la toți semi-oamenii, care n-au învățat niciodată ce înseamnă să prețuiești o viață. Singurul lor atu față de cei care nu mai sunt este faptul că ei încă mai populează planeta. Atât! Numărul morțilo fără miză este mereu raportat la cel al supraviețuitorilor, dar o viață e mult mai importantă. O singură viață pierdută, indiferent de cauză și de context, ar trebui să genereze niște concluzii și niște soluții pentru viitor. Ar trebui să se tragă un semnal de alarmă. Ar trebui…

P.S1: Decât atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

M-am săturat de toate zvonurile potrivit cărora protestatarii sunt plătiți să iasă în stradă. M-am săturat de toate conjurațiile atribuite mogulilor, opoziției sau cretineților de grădină, adevărate firi virginale și nepătate de dorința puterii și a banului. M-am săturat de șezătorile oteviste din platourile televiziunilor de știri, suprapopulate cu plângeri de milă, distorsionări sau alegeri fățișe ale unei tabere sau a alteia. M-am săturat de toți cântăreții de morgă, ce juisează atunci când slobozesc un viers de ducă la adresa actualului regim. M-am săturat de ridicătorii în slăvi ai opoziției, ale cărei acțiuni nu se bazează pe ce ar putea să facă  - că nu poate să facă nimic, e patetică și flască – ci pe ura, îndreptățită sau nu, direcționată cu precădere înspre Cotroceni și Victoria. M-am săturat să aud că ăia din piețe sunt fraieri, deși la ce răspuns au avut din partea celor împotriva cărora strigă(nici unul!!!), mai că aceea ar fi concluzia. M-am săturat de toată simbolistica luzerilor de carton, oglindiți în ziare sau la tv, pe facebook ori pe twitter, care atribuie rațiuni și sentimente superioare, apropiate  de puritatea celestă, unor proteste subțiri ca număr(că deh, matematica numără, nu Roberta!), poate chiar individuale. M-am săturat de toți cei care spun că nu protestează pentru că lor le merge bine, chiar dacă acest lucru se întâmplă într-o țară de rahat(potrivit propriilor declarații!). M-am săturat de toți privitorii din balcon, unii chiar aruncători olimpici de ghiveci, care o ard protestatar numai când propriul stomac începe să urle de foame, ori când asigurarea medicală nu acoperă nuștiuce, ori când… M-am săturat de toate invitațiile la protest, venite din partea indignaților fără motiv. M-am săturat de războiul interneto-mediatic dintre cele două tabere, constituite nu pe baze logice, sociale sau chiar politice, ci pe alea ce se învârt în jurul unui singur personaj: Băsescu. M-am săturat să moară lumea pe drumurile patriei, iar premierul să pozeze-n mare gospodar. M-am săturat de lăbărelile avortonilor de serviciu, adevărați prevestitori ai dezastrului ce va să vină dacă actualul regim rămâne la putere. M-am săturat de neșterșii la cur/gură/nas de pe net care opun oricăror manifestări ale unor drepturi cuvântul „manipulare”, ori derivate ale acestuia. M-am săturat de paralela între 89 și 2012, între revoluționarii de atunci și protestatarii de acum. M-am săturat să văd atipice fenomene create din pix, din tastatură, din carul de emisie ori din studioul de televiziune, pentru a pune lemne pe focul din șemineul unei tabere sau a alteia.

P.S1: M-am săturat!

P.S2: În aste vremuri tulburi, eu cred orice și nu pun botul la nimic. Însă, găsesc ca plauzibile orice ipoteze, fie ele de domeniul SF-ului ori nu. Totuși, nu pot să cred că în piețe, care au devenit deja un laitmotiv în România zilelor noastre, nu există și supărare genuine(să fim la modă!), ură din străfundul mațelor și… foame. Nu pot. Sigur că masele pot fi jucate pe degete, că pot fi remunerate pentru frigul îndurat, dar starea de fapt a vieții din România, a salariilor, a nivelului de trai etc. nu prea lasă loc de mulțumire, de înțelegeri și de solidaritate. Așa că, dacă e să cad pradă tuturor vorbelor aruncate și din stânga, și din dreapta, pot să spun că printre cei 100, 200, maxim 300 de oameni, care în zilele acestea protestează în multe din piețele țării, numitorul lor comun fiind „Jos Băsescu”, există măcar unul neplătit, apolitic, citav la cap și nemanipulat, care merge la protest pentru el, pentru familia sa, pentru că el așa consideră de cuviință. Și, dacă există cel puțin un om care e nemulțumit pe bune, atunci, într-o țară normală – n-am pretenții mari, nu? – s-ar trage un semnal de alarmă, deoarece, atunci, sistemul nu ar funcționa. Iar o țară care are un sistem ce nu funcționează este… ??

P.S3: Decât atât! 

P.S4: Mulţumesc…

P.S5: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Oamenii au așteptări, crează scenarii, au dorințe. Uneori, asta se întâmplă pe bună dreptate, alteori nu, dar tot timpul iese urât. Nevoia de a distorsiona realitatea pentru a o încadra într-un scenariu plăcut ochiului și minții este… umană. Maladivă și benefică în același timp. Dar,  niciodată nu aduce vreun plus.

Unii vor să fie iubiți, alții acceptați, unii vor să fie aclamați, iar alții au vise mai mult sau mai puțin umede. Toți vor/vrem ceva, așteptăm ceva, ne imaginăm ceva.

Zilele acestea, unii, nu contează numărul lor, vor să pice niște unii. Sigur că pentru a se transforma în realitate aceste deziderate ale „mulțimii”, așa cum este ea identificată de televiziuni, sau a „nemulțumiților”, sau chiar a „cetățenilor”, trebuie ca anumite piese să se îmbine cu o precizie de ceas elvețian. Numai că, de la dorință la realizare e un mic-mare pas. ĂLA! Exact ăla care nu se prea găsește prin peisaj.

Bun, și acum de intervenția care n-a fost. Au curs râuri de vorbe la televizor, iar din hârtia ziarelor sau cea 2.0  ieșea sânge amestecat cu înverșunare a la „să-i crape capul cineva ăluia!”. Mulți au spus că ar fi o dovadă de normalitate, de decență, de sânge-n instalație ori de logică. Poate sună puțin cam redundant, dar trebuie să întreb: Unde, în România? Aham!

Și, ce nu cred că au înțeles analiștii lu pește prăjit – bloggeri, jurnaliști ori simpli părerologi – ține de o banalitate băbească: nimeni în situația lui nu și-ar fi dat demisia. nimeni! Cum să pleci, când ai totul? De ce ai pleca? – astea-s două întrebări, la care se adaugă următoarele două: Ce dracu se va întâmpla cu el, după ce demisionează? De ce ar risca?

Eu zic că persoana în cauză s-a cam șters cu moralitatea undeva, a trimis-o la plimbare pe doamna logică și i-a dat o palmă normalității, ca să se trezească, în tentativa sa de a spune, la fel, o banalitate: Hello, nici dacă aș vrea să plec d-aci, n-aș face-o!  Voi sunteți tâmpiți sau ce?

P.S1: Cât de tari au fost cei care făceau ei discursuri probabile din spatele blocului? Sau ăia care au picat în uimire când au văzut că n-a zis nimic din ce se așteptau ei? Cât de … ?

P.S2: Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…