Achilianu

postul acesta nu are legătură cu persoanele în sine, că nu le cunosc, n-am niciun interes în a le cunoaște, doar pornește de la „experiența” lor

Toată România a auzit de „proful de sport de la Jean Monnet”. Nu la fel de mulți îi știu și numele, dar au în minte „faptele”, adică descrierea lor din două  trei unghiuri: al elevei, al profului și al presei. Că presa dă verdicte, o știm, că vrea să fie imparțială, dar nu-i iese aproape niciodată, la fel. Pune etichete și, gata, s-a terminat! Pentru că da, odată ce i s-a pus omului  eticheta de violator, sau, în alte cazuri, hoț, prost etc., s-a terminat.

Nu zic că ăla n-are vină. Sigur că a te implica cu o gagică minoră sau majoră – asta nu contează, care îți e elevă duce cu gândul la prostie și slabă stăpânire de sine. N-am văzut-o pe elevă, poate-i vreo Adriana Lima sau ceva, dar așa ceva nu se face. De ce? Nu pentru că e imoral, că se întâmplă atâtea lucruri imorale în jurul nostru, pe multe le executăm chiar noi, încât unul în plus sau în minus chiar nu mai contează! Nu pentru că e interzis de relația prof-elev, că sunt foarte mulți babalâci care fac aluzii la orele de curs, încât unul tânăr care a trecut pârleazul cu o elevă nu mai pare așa de grav. Boșorogii nu mai au ce căuta la catedră, că mulți sunt fie senili, fie le pute gura, fie își târă coaiele degeaba până în sala de curs!

Nu, așa ceva nu se face dacă tu ai un pic de minte și dacă ții oleacă la tine. Pentru că, înțeleg, poate o placi pe aia, poate crezi că se va termina cu bine, că va termina școala și veți rămâne împreună, sau, dimpotrivă, nu o placi dar vrei să simți „carnea proaspătă. Înțeleg așa ceva, dar nu cred că uneia care e la începutul vieții sexuale îi ești tu de ajuns, că ar vrea și ea să experimenteze, să vadă cum e cu altul, că, poate, se satură de tine. Se poate întâmpla, nu? Sau da, nu o placi, dar o vrei, însă mintea unui „copil”, fie el și mult prea dezvoltat și experimentat d.p.d.v sexual, e fragilă. Ce crezi că se poate întâmpla când faci ceva ce nu-i convine sau chiar când încerci să rupi relația? HA?

Repet, înțeleg rătăcirea de moment, aia care se rezumă la „ce bună e asta din banca a doua! Hai să o scot la tablă să o văd din spate! ”. Înțeleg chiar să se meargă până la o fantezie sexuală, deși după un 17-19 ani visele astea ar cam trebui să dispară. Înțeleg toate aspectele acestea, că-s umane și, fiind vorba de un bărbat, greu de controlat. Greu, dar nu imposibil, la dracu!

Două întrebări

Sigur ai observat că liceul cu pricina apare relativ des la televizor. Întrebarea mea ar fi așa: De ce?

Nu de alta, dar mă gândesc că și copiii ăia au părinți, că liceul are profi – nu cred că toți au relații cu elevii!!! – are director, are… și, atunci, de ce?

Întrebarea2: În câte licee se mai întâmplă asta și nimeni nu face nimic? Poate e vorba de proful de mate care îi predă unei eleve de clasa a noua, poate e aia de română care îl învață pe un elev în an terminal cum e cu limbile… poate! Dar nu e vorba despre eșecul sistemului, că noi nu avem așa ceva, nu e vorba despre incompetența ministrului, nu. De eșec e vorba, dar al omului…

P.S1: Dacă aș face așa ceva? Nu, normal că nu! Sunt destule profesoare și, în plus, destule femei fără inhibiții care ar putea să presteze întru satisfacerea mea totală. La dracu!!!!!

P.S2: Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Trăim vremuri grele, iar acest lucru este simțit și resimțit de toată lumea. De la bogătanul de serviciu, care s-a înfruptat din banul public, până la românii care muncesc „pe dincolo”, sau chiar la ultimii proști care au rămas aici, toți știm că „se putea și mai bine”, dar că, ciudat, „o ducem din ce în ce mai rău”.

Dacă atunci când vine vorba despre pumnii în testicule pe care bogătanii îi primesc de la viață și/sau economie am o oaresce bucurie juvenilă, caracteristică oamenilor mici(știu!), când mă duc cu gândul la „căpșunari” sau la ăia care, într-o nemernicie greu de înțeles au mai rămas aici, mă deprim. Unii chiar muncesc „pe bune”. Pe brânci, fie că spală veceuri sau babe la fundulețul fleșcăit.

De fapt, căpșunarii sunt de trei feluri: hoții, ăia care muncesc pentru „un viitor mai bun” și trabajadorii de sezon. În ceea ce-i privește pe primii, n-am nicio reținere să spun că n-aș tresări dacă ar crăpa. Pentru că da, nu te duci în altă parte doar ca să muncești, ci, fie că îți dai seama sau nu, te duci să reprezinți și țara-ți de origine. Evident, că mulți nu sunt conștienți de acest lucru, că pentru asta le-ar trebui creieraș la purtător, iar mulți dintre ei fac mai degrabă parte din familia galinaceelor, iarăși nu a umanoizilor.

Trabajadorii de sezon

Ăștia mi se par a aparține unei categorii intermediare. Nu sunt hoți, deși n-ar zice nu unui portofel uitat pe bancheta din spate a unui taxi, și nici nu muncesc constant, pentru țeluri pe 10-20 de ani. Nu. Ăștia o ard sezonier, că de acolo le-am dat numele. Unii o fac pentru a avea bani pe iarnă, pentru vreo punere de „pilostrii” sau pentru a veni în țară să pornească cu scârț din fața blocului. Sigur că mațul le tremură grav după primele două-trei săptămâni, că rămân fără „dinero”, dar, nu-i așa, asta-i viața când ești cretinelo! Nici la ăștia nu-mi exultă corazonul, în eventualitatea unor situații apocaliptice.

Muncitori pentru „mai bine”

Pe ăștia-i respect. Oarecum. Sigur, au abandonat lupta de aici pentru a pleca în țări mai calde, dar nimeni nu-ți garantează că rămânerea ta în România poate schimba ceva. Foarte ușor te poți număra printre victimele colaterale ale „reformei” sau ale lui „păi, dacă nu sunt bani!”. În fine. Deci da, pe oamenii aceștia îi respect. Cei mai mulți trag de ei. Până la urmă, asta contează – să tragi de tine! Că nimeni nu o face în locul tău! Și, de ce ar face-o? Trag de ei, poate chiar se nenorocesc la sănătate, își curbează anormal de mult coloana vertebrală, pentru a presta convingător munci pe care, din comoditate sau neștiință, alții nu le execută.

Pe undeva, ei sunt sclavii moderni. Noii sclavi. Sau, dacă nu sunt, se transformă în așa ceva. Treptat. Unii o știu, dar nu mai au ce să facă, deoarece au intrat în horă, și trebuie să danseze, că dacă nu sunt rejectați imediat. Și nimeni nu le va simți lipsa, că tot timpul vor fi zeci, sute sau chiar mii la ușă. Unii dintre ei – cel puțin așa cred eu – se mint că e mai bine să fii sclav în altă parte decât sclav în propria-ți țară. Și poate că așa și e. Poate că spălatul rahatului e mai demn decât orice mizerie pe care noi, ăștialalți, o înghițim cu multă pricepere și devoțiune.

Dar nici ăstora nu le merge atât de bine. Sigur, au case, au mașini, au salarii foarte mari în raport cu mizerabilele remunerații românești, dar nu o duc nici ei bine. Sunt departe de casă, de familie, de locurile natale. Astea dor, dor foarte mult, și niciun ban din lume nu poate să le suplinească absența. Fericirea nu se cumpără cu bani, nici numărul lor nu are un cuvânt de spus, indiferent de citatele imbecile care te fac să crezi acest lucru. E greu aici, e greu acolo, numai că „greul” de acolo e mai ușor de suportat – cel puțin așa cred unii, dar nu au dreptate. Să fii printre străini e incredibil de greu. Însă, nu-i așa, fiecare trebuie să suporte consecințele propriilor acțiuni, că altfel nu se poate.

Ce mă deranjează la această din urmă categorie?

Ar fi două lucruri: tupeul multora dintre exemplare și direcțiile pe care ar cam vrea să le impună.

Cum care direcții? Ar fi alea politice, deși nu sunt într-atât de tâmpit încât să cer interzicerea votului celor din diasporă, și alea sociale și comportamentale. Prietene/prietenă, tu ai cam plecat din țărișoară, așa că, oricât de informat/ă ai fi, nu prea poți tu să alegi persoana potrivită pentru mine, adică pe aia care să mă ducă la „mai bine” sau la „nu sunt bani”. E o nebunie să crezi asta, noi o știu, ar cam trebui să îți dai și tu seama de acest lucru! Sigur, dreptul de a vota nu trebuie luat acestor persoane, că e din născare, la dracu! Numai că n-ar strica un simț al răspunderii și o aplecare mai eficientă spre informații! Bine, aceste lucruri n-ar strica nici în ograda românească, în care toți viețuim!!!

Cât despre alea sociale și de comportament… nu poți să ceri unui popor care a trăit în beznă atâta timp, un popor care abia acum aprinde becul pe uliță, să trăiască în tiparul în care tu trăiești. Tu te-ai adaptat, că a fost vorba despre presiunea societății respective, care, cel puțin în teorie, e mai avansată, dar exemplul tău nu poate fi urmat de cele 20 de milioane de la o zi la alta. Nu se poate!

A, și da, tupeul. Foarte rar găsești „căpșunari” – le zic așa că-i termenul cu care se identifică, chiar dacă fără voia lor – cu tupeul într-o stare care să nu fie erectă înspre tavan. Unii spun că „așa-i românul” când dă de bani, eu spun că e vorba de prostie și atât! Nu poți să-i desconsideri pe cei pe care i-ai lăsat în urmă, doar pentru că ieuroii stau să iasă din buzunaru-ți cusut cu ață românească. Nu poți. Nu ești nici mai deștept, nici mai frumos și nici mai „om” ca ceilalți, doar pentru că ai plecat. Nu poți! La fel cum nimen nu poate să-i desconsidere pe cei care se duc pe alte meleaguri cu gânduri „de mai bine”!!!

P.S1: Și, totuși, unii pot!

P.S2: Respect pentru oamenii cu bun simț!

P.S3 Decât atât! 

P.S4: Mulţumesc…

P.S5: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Demult, tare demult, mi-am dat seama că nu știu, nu pot sau pur și simplu nu sunt constituit genetic pentru a cloci un la mulți ani decent. Zic decent, deoarece de unul bun sau foarte bun, unul care să dea pe spate sau să inunde sinapsele amețite de anvergura sărbătorii care este, nu sunt capabil.

Nu știu a ura, iar pe zi ce trece încep să cred că acest lucru ține de ceva cu care te naști, ceva de la natură, cum ar veni. Undeva în abisul sau paradisul – în funcție de credința fiecăruia, în care trăiesc, zeii râd, căci la împărțirea talentului la urat eu am lipsit. Căci da, îți trebuie talent.

Pentru că da, dacă ții morțiș să-i urezi cuiva, în principiu ar trebui să fie de bine. Nu? Că altfel o dai în blestem și poți fi acuzat de crime împotriva aproapelui și, deci, de răutate. Cum ar fi să primești un mesaj de genul: fie ca fisurile anale să-ți călăuzească viața dintre veceu și restul activităților, iar, ca chinuiala să fie maximă, du-te și mori înecat în propria-ți vomă?

Nu sună bine, nu? Atunci, fie că lași să iasă la suprafață răutatea, caracteristică nouă, oamenilor, sau nu, cert e că trebuie să urezi… de bine. E aproape un pleonasm, că de rău nu se poate, după cum am spus-o, cazi în blestem.

Dac-ar fi după mine, dar nu e, aproape niciodată nu e, atunci aș decreta să ne mărginim la banalul la mulți ani. Sau la fel de banalele sănătate și fericire. Până la urmă, ce ai putea să-i urezi cuiva în afară de a fi sănătos, fericit și să trăiască ani mulți? Ce și-ar mai putea dori acel cineva? De ce altă dovadă de bunătate și umanitate poate să fie capabil un om față de un altul, în afară de asta???

Dacă ai reușit într-un final să încropești un decent la mulți ani, ai o altă problemă. Cum mulțumești celor care te-au sorcovit cu mesaje cel puțin pompoase? Am zis sorcovit, că-s încă sub influența sărbătorilor, dar cred că se poate înțelege faptul că mesajele pot veni și cu alte ocazii. Bun, cum mulțumești când ăla/aia vine cu chițibușerii, când jonglează cu cuvinte, încât îți vine să verși o lacrimă de durere și una de fericire. De durere, pentru că tu nu ești capabil de așa minunăție de alint al emoțiilor destinatarului, și de fericire, pentru că tu ești destinatarul.

Și, totuși, cum mulțumești? Că e clar că nu poți să-ți freci în palme capul să produci ceva comparabil. Mersi de mesaj - ar fi ceva destul de ok, dacă mă întrebi pe mine, dar un asemenea răspuns strigă de la o poștă penibilul în care te scalzi. Să te faci că plouă și să nu răspunzi nu e o opțiune! Atunci? Păi, ori intră în funcțiune lamulțamitorul – un adevărat magician în ale uratului, care, pentru mulți, nu este niciodată acasă, ori răspunzi cu un mesaj pompos pe care l-ai primit anterior. Deci, ori te rogi să vină pe adresa ta ceva mișto, ori, dacă ai talent, te faci lamulțamitor… Ar mai fi o a treia… te doare-n…

P.S1 Decât atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Fie că ești sau nu contremulat de viața sfinților sau a lui Iisus, că sărbătorești sau nu Crăciunul, ori că te apucă tumultul la corazon când asculți muzică, nu prea ai cum să nu recunoști un colind frumos cântat. Chiar dacă vezi canțoneta respectivă ca pe o simplă muzichie, interpretată de oameni, pentru oameni.

Nu cred că e vreo noutate faptul că melodiile cu rol de coagulant al emoțiilor suferă prin repetarea obsesivă, dar mai ales prin calitatea gâturilor din care ies, la ceas de sărbătoare. Bătrânii spun ceva cu care ne-am obișnuit, ceva ce îi caracterizează pe toți înaintații în vârstă, care nu își mai găsesc locul: „Nu mai e ca pe vremuri!”.

Tinerii sunt de două feluri. Unii profită de perioada cu pricina pentru a produce niște bani, pe care, apoi, îi aruncă pe băutură, femei și droguri. Alții sunt sictiriți, așa cum îi stă bine oricărui tânăr dornic de a-și găsi un loc în lumea pe care o detestă, dar pe care vrea să o conducă.

Însă, da, nu mai e ca pe vremuri. Demult, parcă tare demult, primeai un  covrig și-un pahar de țuică ori vin, când luai la cutreierat străzile și ulițele, cu scopul declarat de a colinda și, pe cale de consecință, de a bucura. Colindător nu te făceai, așa cum e acum, ci te nășteai. Colindătorul clasic, probabil demult dispărut din peisaj, ori și-a luat vreun concediu neanunțat, era cel care nu vroia albume și apariții pe coperțile revistelor, ci tocmai cel care se bucura când îi bucura pe alții.

Eu n-am fost niciodată colindător în adevăratul sens al cuvântului. N-am nici voce și nici nu mă penetra sentimentul acela îndeajuns de puternic. Totuși, am fost de vreo două ori în colindeț, dar nu stricam bunătate de colind cu vocea-mi proastă. Eram, cum ar veni, un martor al glasurilor amicilor mei. M-am lăsat de această meserie, că nu era pentru mine, dar am rămas cu destule informații pentru a putea să-mi formez o părere, un filtru prin care să pot să-i trec pe colindbăgători și pe adevărații colindători.

Colindbăgătorii sunt insistenți. Teribil de insistenți. Enervant de insistenți. Și afoni. Exasperant de afoni. Prin definiție, un colindbăgător se bagă-n sufletul omului, cu pretextul colindului. Sună sau bate la ușă, intră pe geam, dacă-l scoți pe ușă, te chinuie. Că nu știe colindul până la capăt, chiar dacă e vorba de banala „sorcovă”, e de prisos să mai spun, nu?

Colindbăgătorul e o curvă, dar una proastă, extrem de proastă. Aproape ca o târfuliță de pe la tv, pe care, dacă nu o bagă cineva în seamă, se bagă singură. Măcar aia prestează corespunzător și își asumă rolul pe care singură l-a ales. Colindbăgătorii, nu. Un colindbăgător e, în umila mea opinie, cea mai josnică ființă – să-i zicem așa, care se târă pe suprafața pământului în perioada sărbătorilor de iarnă. Cu mult peste grețoșii care au trecut de primele 188 de primăveri, dar care încă mai folosesc diminutive ca „prăjiturică” sau „brăduleț”. Cu mult peste agățații de propria copilărie nefericită, care, din pură prostie, încă în mai așteaptă pe „Moșu”.

Colindbăgătorii își merită soarta. Dar, ușile închise-n nasul avid după bani și lătratul sau mușcatul câinilor sunt pedepse prea mici. Și da, și ei sunt oameni, și ei au nevoie de bani, dar parcă n-aș vrea să cumpăr cu acei bani și o înjurătură. Că de înjurat, ne înjură, fie că nu le-am răspuns prompt, că nu le-am dat destui bani, ori că i-am pus să mai cânte o dată ceva de „ler”.

Colindbăgătorii seamănă, pe undeva, cu câinii vagabonzi, care se aciolează pe lângă ghenele de gunoi. Dacă pe câini îi ademenesc bezmetice persoane, care le dau de mâncare până îi învață, de aici nemaifiind decât un pas spre o tragică mușcătură de fesă, colindbăgătorii primesc undă verde de la „sensibile” babe ori moși, care apasă cu rapiditate pe butonul interfonului. Din păcate, nu cred că o să scăpăm nici de câinii vagabonzi și nici de colindbăgători…

P.S1 Decât atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Poate că nu sunt cel mai bun român dintre români, când spun, fără grețuri, că nu mai pot cu echipele românești în UCL. Prestațiile formațiilor noastre în EL și, mai ales, UCL, îmi provoacă o silă și o rușine de rușinea lor. Practic, nu au ce căuta pe acolo. Locul lor este aici, la „ne-a furat albitrul, că n-am trecut la butoane”.

Pur și simplu, eu nu mai pot cu acești vânători de bani, care se dau umili, care au impresia că, în nimicnicia lor, au ajuns, odată cu accederea în grupele unei competiții europene, să reprezinte România. Nu, mersi! Dacă voi reprezentați România, atunci România e penibilă, e de căcat, e după chipul și asemănarea voastră. Atunci da, atunci România își merită soarta! Atunci, nicio campanie de influențare a Google-ului nu va putea să curețe mizeria lăsată în urmă de tropotul imbecilo-fotbalistic al vârfurilor din Liga I.

CUM să faci atât de multe puncte în Ligă(zero)? Și să iei atâtea milioane? CUM? Eu le-aș da înapoi, pe bune. M-aș duce la UEFA, FIFA și la suporteri și le-aș zice așa: „Bă, noi nu merităm banii ăștia, că suntem praf! Luați-i voi, că poate îi donați!”

CUM să te bată toți desculții Europei, când tu te dai mare și tare în România? Eu mi-s 1% dinamovist, dar trebuie să spun că Dinamo nu are față de EL, ca să nu mai vorbim de UCL, cu toată pregătirea de decenii pe care o anunța Borcea. Bine, Dinamo a rezolvat cazul, că nu s-a calificat!

CUM să te dai cea mai iubită/bună echipă din România și să ți-o iei în stil macabru? A, da, toate problemele Stelei au același răspuns: „Gigi, pleacă din Ghencea!”

CUM să câștigi campionatul, să joci în UCL, iar apoi să te desființezi? Da, Unirea Urziceni a realizat asta, probabil este unică performanța lor. Un fel de Geoană, care a fost susținut acum doi ani de PSD pentru Președinția României, iar apoi aceiași oameni care i-au suflat în pânze l-au dat afară. Cam așa ceva. Doar în România, baby!

De Rapid, Vaslui, Gaz Metan și CFR CLuj nu zic nimic, că oricum trecutul și prezentul demonstrează că nici ele nu-s departe de „plutonul fruntaș” al echipelor ce fac cinste României pe unde se duc.

Cel mai mult mă deranjează că trebuie să văd meciurile pe net. Adevăratele meciuri. Meciurile echipelor care cu adevărat joacă fotbal. Fotbal adevărat, nu autobaze, nu „n-am avut noroc”, nu „dacă dădeam mai multe goluri ca ei, câștigam!”. Trebuie să le văd pe net, pentru că la TV se difuzează partidele pline de nimic ale românilor. Pentru că nu, nu mai pot să mă uit cum alții îmi bagă indirect cuțitul în inimă, prin intermediul echipelor românești. Nu mai pot, așa că o să procedez după cum urmează: 1. Dacă „dă Dumnezeu” și bate vreuna, acum sau în viitor, o să rămân consecvent ideii potrivit căreia „a fost doar o întâmplare, la dracu!”. 2. Dacă pierd la limită sau la scor, atunci acea știre va trece pe lângă mine, așa cum trec performanța și fotbalul pe lângă jucătorii noștri.

P.S1: Rămâne cum am stabilit: N-avem fotbal! Avem orice altceva, dar fotbal adevărat nu avem!

P.S2 Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Nici pro, nici contra! 

M-am sictirit grav și iremediabil de toată tevatura asta care se face pentru a promova USL-ul. Nu există zi în care să nu se sufle în pânzele galben-roșii ale uniunii, care – zic eu – a fost încroipită mai mult pentru a-i închide gura lui Băsescu și mai puțin pentru a fi „salvarea” de care are nevoie România. Și asta nu pentru că nu ar fi capabili și intenționați bine useliștii, ci pentru că România nu are vreo salvare! Sau, dacă are, ea nu se prea zărește!!!

Dacă o luăm istoric, cronologic sau cum mai vrei tu, putem vedea că toate partidele au fost la guvernare în – să zicem – cei zece ani care au trecut de la atacurile de la 9/11. În tot acest timp, au existat aceleași abuzuri, aceleași fraude, aceeași nesimțire, aceiași „zei” cu nasul pe sus! Doar că cei de atunci erau puțin mai atenți cu imaginea lor și făceau lucrurile cu un pic mai multă îndemânare. Atât!

ARE OPOZIȚIA SOLUȚII? Se pune această întrebare într-un mod obsesiv, fie că ea iese din gura aplaudacilor unei tabere sau ai celeilalte. O astfel de întrebare poate să aibă doar două răspunsuri: Da sau nu.

Răspuns DA: Și ce dacă?, asta ar fi continuarea logică. De ce? Simplu! Pentru că mai e un an până la alegeri, că doar nu-și închipuie cineva că vor fi alegeri anticipate, nu? Deci, soluțiile opoziției sunt fix zero până atunci. Se pune, deci, problema aplicabilității acelor soluții abia după alegeri. Păi da, dar chiar dacă ar fi cele mai soluții ever tot nu ar ajunge. Băi, dacă acele soluții  ar transforma România în țara făgăduinței, paradisul tuturor, tot nu ar fi de ajuns, deoarece opoziția  trebuie să treacă de două praguri destul de dificile: alegerile și șicane dintre partidele care formează USL-ul.

Prima, câștigarea alegerilor, trebuie realizată la un scor destul de mare, aproape de 60%, că altfel… ei bine, să spunem doar că s-au mai văzut schimbări de majorități prin mijloacele pe care toată lumea le bănuiește, dar asta nu le iartă păcatele  dezertorilor, care rămân doar niște mercenari. Și, tocmai aici este prima problemă a USL-ului. Nu convingerea nemulțumiților să iasă la vot, nu discursurile anti-Băsescu, nu! Ci tocmai găsirea metodelor de a câștiga alegerile. Aham, greu, nu?

A doua, acele fricțiuni dintre partidele Uniunii și, după cum s-a văzut, fricțiunile dintre membrii aceluiași partid(vezi Ponta- Geoană) – care nu e altceva decât o luptă pentru a se stabili masculul alfa, fără „ph”!! Bine, dacă e să mă întrebi pe mine, atunci ți-aș spune că nici Ponta și nici Geoană n-au material de mascul alfa, dar asta e o altă discuție!

Răspuns NU! Păi dacă răspunsul este negativ, atunci nu mai avem subiect de discuție. Și, până la urmă, de ce ar avea soluții? Pentru că nu sunt ca cealaltă tabără? Pentru că „plâng” la tv, luându-se de mână, în hora nemulțumiților, cu poporul? Aham! Și da, vom vedea dacă au sau nu soluții abia atunci când se vor afla la putere! Și da, dacă nu au soluții o să fie aceleași vorbe goale referitoare la „vechea moștenire” sau la „nu ne-au lăsat”, asezonate, desigur, cu „în următorul mandat o să facem și o să dregem”!

P.S1: M-am săturat, pru și simplu m-am săturat! Dacă au soluții și vor să le aplice, atunci să câștige dracului alegerile și să termine cu plânsul pe umărul pensionarului și-așa aplecat de la poverile pe care le cară!!!

P.S2 Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…