Achilianu

Postarea aceasta pleacă de la cea a lui Tudor St. Popa, căruia îi zic, în sinea mea, Sfântul, că nu știu de la ce vine „St.”-ul ăla. Ar fi, deci, pe undeva corect și normal să-i citești întâi lui postarea, iar apoi, dacă vrei, să revii să vezi ce-am dat și eu cu părerea…

Bun, presupunând că ai citit, să trecem la opinia mea personală, care e de la sine înțeles că-i personală, din moment ce e a mea. În fine!

Nu știu dacă a observat cineva, dar eu am redus frecvența postărilor, nu că aș fi postat eu articole grupuri-grupuri, dar… probabil, s-a observat, la fel cum e probabilă și situația în care acest lucru nu s-a observat. În fine. Eu m-am prins demult de această posibilitate, adică de cea a reducerii frecvenței de postare, și mai mult, chiar mi-am asumat-o fără vreo tresărire. Rămân adeptul unei idei de bun simț: scrii cum poți, când poți și când ai timp/net. Nu cred că Tudor are nevoie de sfaturi de la mine, nici eu nu simt nevoia să i le dau, dar dacă m-ar întreba, asta i-aș spune.

Dacă stai bine să te gândești, blogul, fie că îți ies sau nu niște bani din el(mie nu, nici n-am intenționat asta!), a fost, este și va rămâne o pasiune. Sau un ceva făcut cu și din pasiune. A, că tendințele blogurilor se schimbă, că unele se transformă în ziare subiective ale orașelor din care bloggerii respectivi fac parte, sau că ele devin adevărate latrine în care se scaldă unii și alții, asta da, asta e altă discuție. Dar, nu văd(încă!) motivele pentru care ar trebui să te lași de blogging. Vorbesc despre blogging-ul ăla pe care îl faci tu, bun sau rău, des sau rar, copilăresc sau avizat… Nu le văd. Dacă ai domeniu personal, cu atât mai mult. L-ai luat, pe ăla ți l-ai dorit, ai investit timp, nervi, bani, zile din viața ta… lasă-l acolo(nu e pentru Tudor îndemnul, ci pentru oricine vrea să se lase!) că poate, cine știe, te vei răzgândi la un moment în timp…

Nu știu cum sunt alții, dar eu nu mă supun normalului, sau mă supun, doar dacă normalul are reguli cu adevărat normal, de bun simț, logice… Din aceste motive, eu nu consider că-mi neglijez în vreun fel cititorii dacă nu scriu X sau X+Y posturi(nu articole!!) pe zi, pe blog. Nu-i neglijez, că blogul, după ultimele verificări, rămâne un lucru legat de hobby, de timpul meu liber, de dorința și putința mea. Nici faptul că există posibilitatea ca ei, vizitatorii blogului, își pot toci mouse-ul când intră pe blogul meu și văd că nu e actualizat, nu mă deranjează. Nici nu e un afront pe care eu, Vasile din Cucuiații din Deal, să îl aduc lor. Nu. Doar că nu pot, nu am timp sau, pur și simplu, nu-mi vine nicio idee în cap, de aceea nu scriu. Plus că, în opinia mea, nimeni nu e obligat să… nimic, la fel cum nimeni nu obligă pe nimeni să facă sau să nu facă ceva! Dacă vrei, intri, dacă nu… nu!

În concluzie, a te lăsa de blogging e o prostie, dacă ea îți năpădește creierașul după doi-trei-patru… ani. Însă, din motive obiective, rărirea postărilor poate fi înțeleasă/acceptată. Știi de ce? Pentru că blogger-ul e ca un om, iar omul trebuie să facă anumite lucruri, cu mult prioritare bloggingului, pentru a trăi. A trăi acceptabil, bine sau foarte bine… în offline!

P.S1 Decât atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

E simplu, e logic, toată lumea o știe – bine, aproape toată lumea, că nu pot să-i creditez cu creieraș funcțional la nivel minim pe toți – dar nimeni nu o recunoaște.

Frustrați, nefericiți, neîmpliniți, macabrii în cuget și-n simțiri, ba chiar goi sau semi-goi pe  dinăuntru. Și e facil să-i vezi, să-i înțelegi, să-i percepi cum sunt ei de fapt. Adicăăă, dacă n-ar face parte din „știu eu mai bine ca…”, „ăla este prost, eu sunt mai bun ca el”, „eu știu adevărul”, „lumea e așa cum o văd eu”, „ce-mi place mie e cel mai fain!” sau alte asemenea lumi, evident toate paralele și construite de un inconștient subconștient, m-ai că ți-ar veni să-i crezi sau chiar să-i creditezi cu dreptatea omului de bine.

Bloggerii și comentatorii lor sunt… nefericiți. Nu cred că există oameni mai nefericiți ca cei care-și construiesc lumi în virtual, fugind de realul care – se pare – nu e pentru ei, nu e demn de a lor deșteptăciune sau strălucire. Nu există. De fapt, bloggerii și mai ales comentatorii lor, hateri sau nu, sunt cei mai nefericiți oameni. Unii caută să le-o tragă altora, încercând, în același timp, să pară purtătorii rațiunii sau ai adevărului logic, pur și „adevărat”, în ochii și-așa deformați ai cititorilor lor. Cititorii, la rândul lor, sunt neîmpliniți, gata-gata să-l strângă de gât pe emitentul de păreri pentru… o opinie. Bună sau rea, dar o opinie.

Cititorii și bloggeri nu sunt croiți întru democrație. Nu o simt, nu o înțeleg, ba chiar îi și încurcă uneori. Unii văd blogul ca pe o tarla personală, ceea ce, până la un anumit punct, chiar așa este, dar de aici și până la a te transforma într-un tiran… parcă e cale lungă. Comentatorii au sângele fierbinte, acid chiar, dar opiniile lor se transformă ușor și rapid în înjurături demne de Cartea Recordurilor, fapt ce-i duce mai mult în zona prostiei, iarăși nu în cea a unei reacții de bun simț, logice, normale.

P.S1: Există și excepții. Nu??

P.S2: Asta nu înseamnă că toate lucrurile scrise pe bloguri, în comentarii sau în posturi, reprezintă neapărat lucruri negative. Tocmai acea frustrare și neîmplinire dă naștere și modelează unele energii, care au puteri, încă, nebănuite de cei care iau parte la acest festin virtual. Însă, ce se întâmplă când neîmpliniții nu mai sunt neîmpliniți? Când frustrarea trece sau este înlocuită cu „lasă că e bine și așa!”?

P.S3: A, și da, nici utilizatorii de rețele sociale nu fac notă discordantă la cele spuse mai sus. Sau mă înșel?

P.S4: Decât atât! 

P.S5: Mulţumesc…

P.S6: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Spre marea uimire a tuturor, Victor de la tB a anunțat acum câteva zile că în data de 15 septembrie 2011 se închid proiectele ToateBlogurile.ro.

Nu știu exact cu ce fel de probleme se confruntă cei de acolo, dar cred că munca depusă până acum ar trebui continuată, indiferent de eventualele modificări în planul finanțării. S-au depus prea multe eforturi pentru a nu se continua, iar transpirația și nervii sacrificați pentru a face din tB ceea ce este el astăzi n-ar trebui să fie în van!

Sunt sigur că, sub o formă sau alta, Victor va găsi roluția care să împace și capra și varza, asigurând, totodată, utilizatorilor „casa” din online de care au nevoie.

A se citi asta, asta și a se vota aici.

P.S1: Cam atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Poate și societatea e de vină. Poate omul. Nu, cu siguranță omul e de vină. Omul cu tot ce poate el să ofere, dar, mai ales, cu ceea ce poate el să primească, să capteze, să asimileze. Desigur, pentru a se perfecționa…

Sunt de vreo 3 ani juma’ în treaba asta cu blogurile. Ca și cititor, iar ca blogger sunt activ de vreo 2 ani și ceva. Bine, activ e un fel de a spune, căci postez și comentez în limita de jos a timpului disponibil. Ca om, pot spune că mă mândresc cu un sfert de secol – e mult, e puțin? În fine…

Din experiență, căci toată lumea o bagă p-asta cu experiența, pentru a da un fel de expertiză spuselor ulterioare, am observat multe lucruri. Lucruri care, evident, se aplică și-n online, căci online-ul e doar o voită  proiecție distorsionată a offline-ului. Atât, și nimic mai mult.

Am întâlnit fel de fel de oameni. Exceptând calitățile lor interioare sau exterioare, de natură concretă sau nu, cert e că am ajuns la o concluzie implacabila: Omul crede, din diferite rațiuni pe care nu le detaliez aici, că este special. Mai special decât celălalt, oricare ar fi celălalt. Mai bun, mai deștept etc. – alte variațiuni de acest gen.

Și, la fel din experiență, am observat că sunt doar două tipuri de oameni: Cei care-și asumă acest lucru și cei care nu. Desigur, cei care își asumă acest lucru o să ajungă să calce pe cadavre. Şi, o fac. Ceilalţi nu constituie decât marea masă a cadavrelor.

Acumaaaa, de ce n-ar fi  valabilă treaba asta și-n online?, mi-am zis eu. Și, ba da, e valabilă. Sau așa cred eu. Ca să fie clar, vorbesc doar despre online-ul românesc. Că aici viețuiesc. De trăit, tot în offline trăiesc. Și tot în cel românesc.

Există oameni și oameni. Sau na, că tot vorbim de online, bloggeri și bloggeri. Am văzut că ăia mulți îi mușcă de fund pe ăia puțini. Care ăia puțini, fără dar și poate, au muncit pentru a ajunge în poziția de a fi invidiați, criticați etc. Lucru pentru care, deși unii nu merită, ar trebui respectați. Dar, parcă n-aș băga mâna în foc că ăia puțini nu-și doresc circul care se face în urma mușcăturii.

Aaa, că ăia puțini sunt, de cele mai multe ori, cretini, că uită de unde au plecat sau că se comportă ca niște adevărați dictatori în arealul lor de răspândire, ei bine, asta este altă discuție. Se știe prea bine că omul se îmbată mult prea ușor cu băutura numită Putere.  Putere care în acest spațiu, cel al opiniilor, are cea mai mare forță – atât distructivă, cât și constructivă. De preferat este, desigur, cea care construiește, dar…

Pe parcursul timpului am învățat că oamenii au tendința de a se da în spectacol. Nimeni nu-l reține pe cel de pe locul doi. Ăla este primul dintre pierzători, și atât! Și, desigur, un loc unu este cu atât mai meritoriu, cu cât show-ul lui este mai antrenant, mai ofertant, mai centrat spre „a-ți lua ochii”. Asta se caută, asta se oferă. Aaaaa, că  show-ul nu este bazat mereu pe ceva real sau pe ceva care să ofere calitate, asta, la fel, este o altă discuție.

În online, omul vrea să citească ceva care este, de cele mai multe ori, contrar cu credințele sale. Sau cu cunoștințele sale. Nimeni, în afară de aplaudacii de serviciu, nu vrea să fie mereu de acord cu cel care scrie. Asta derivă cumva din ideea „eu sunt special”. Dacă vrei informație, te duci la ziar. Acolo ar trebui să ți se prezinte un fapt, o știre sau un eveniment, deci o stare de fapt, care nu prea poate să fie contrazisă. „S-a întâmplat o chestie. Se vinde nuștiuce etc.” – lucruri cumva palpabile.  Pe blog, omul își dă cu părerea. „Nu e bună aia, ailaltă e relativă, ăia sunt proști etc.” – Lucruri cu care cititorul poate să fie sau nu de acord. Tocmai acest lucru este antrenant la un blog. Și, tocmai de aceea, au apărut și păreriștii. Desigur, unii sunt mai triști decât alții.

Blogul, luat în starea lui cea mai pură, reprezintă o părere. O viziune. O credință, care aparține unui individ. Un „așa văd eu lucruri. Eu, cu mintea mea!”

Ori, dacă prin blog se exprimă o părere, atunci de ce există oameni care cenzurează acea părere? Căci da, există. De aici pornește toată discuția aia cu bloggeri mari și mici, cu A-listeri și cu alte denumiri pompoase, ce doar au rolul de a menține în stare erectă orgoliul nemărginit al unora sau al altora.

Și, tot de aici, pornește și nedumerirea mea: De ce dracu să-l validezi pe unul cu care nu ai ce discuta? Pe unul care nu te scoate din „prost”, dacă nu achesezi la ideile lui? Pe unul care vede realitatea doar în felul lui?

Iar realitatea crudă și cruntă este – fie că ne place să recunoastem, fie că nu – de partea celor care sunt în cloaca asta de mai mult timp decât noi. Într-un fel, îi înțeleg! Tu să fii de vreo cinci-șase ani în blogging și să vină niște oameni care să-și ceară locul pe scaunele din față, ei neavând în spate nimic care să-i recomande pentru un loc la masa rotundă, ce ai face? Îți zic eu, ai încerca să le arăți lungul nasului și, eventual, să-i oprești din – să zicem – ascensiunea lor. Nu e normal, dar așa acționează omul când este încolțit…

Pe de altă parte, nici mulți dintre noi, ăia nou-veniți, nu își temperează visurile umede. Toți vrem să ajungem sus, să fim citiți, să detronăm, că doar suntem speciali, nu?

Personal, nu mi-am făcut un scop din a scrie pe blog. Scriu destul de greu, destul de infect, rumeg aceleași cuvine, de fiecare dată într-o altă ordine – din motive obiective – lexicul e sărac, ce să fac și eu!? Eu scriu cănd și cum pot. Nu vreau să fac bani din blog, adică nu mi-am propus acest lucru ca un MUST! Oricât de prostesc ar suna, eu încă scriu de plăcere. Bine, dacă ceea ce fac eu aici se poate numi scris. Încă mai cred că este de bun simț să-mi prezint opinia. Până la urmă, acesta este un drept din născare…

Constat că există oameni cu aspirații, iar asta e bine. Există oameni cu mult talent(deși n-am așa ceva, pot să-l identific destul de ușor!), oameni care sunt obligați și se obligă singuri – prin însuși talentul cu care au fost înzestrați – să performeze în ale scrisului. Fie el și pe blog. Jos pălăria pentru acei oameni, mai ales că datorită lor îmi reconfigurez lista bloggerilor de citit.

Dacă citești un blogger care are talent, nu poți să nu te întrebi cum poate acel blogger să fie situat, într-un top imaginar, atât de jos, când mulți de la vârf sunt sub el. Ca stil, ca talent, ca orice.

Și, aici, intervine ideea de la început: Show-ul făcut de unii este mult mai antrenant, decât cel făcut de alții. Că așa e. Pentru că publicul cititor are fibra cea mai intimă contaminată de românisme. Așa cum la TV se caută Cruduța, Biencuța și alte lucruri care se termină-n „uța”, așa și în online, acum, se caută bloggerii care fac  show din nimic. Și nimicul, show.

Cui îi pasă că tu scrii pe blog elevat, când, pentru a descifra mesajul, îţi trebuie vreo două facultăţi? Nu mai bine mă duc la grobianul ce se autodenumește A-lister? Ăla-mi spune „cu cuvintele lui” și, pentru că e băiat de băiat, mai bagă și niște vorbe din cartier – alea cu organele genitale…

Până la urmă, e vorba de public. De cititor, de om. Mereu a fost așa, și nici nu văd cum ar putea să se schimbe. Tot ce trebuie să faci e să îți dai seama care-i publicul tău țintă. Și, desigur, să vorbești pe limba lui. Atât, și nimic mai mult!!! Tocmai de aceea îi apreciez pe A-listerii ăștia. Deși, ca orice ființă duală, îi și pot acuza de felurite lucruri. Căci pot fi blamați, oricâte statui și-au creat ei…

Dar, știi ce? Nu le pasă. Chiar nu le pasă. Și, până la urmă, de ce le-ar păsa? Când își fac banul grămadă, când au de 10 ori vizitatorii pe care îi ai tu, când expunerea lor este zdrobitoare… când…

Însă, dacă îți alegi și cunoști  publicul țintă, nu ar trebui să fi deranjat de prezența lor. Nici ei de a ta! Cum ar veni, fiecare cu șandramaua lui… Uite, eu n-aș da nici un sfert dintr-un unic de-al meu pe 5.000 de unici de-ai altora. Deci, nu! Nu-mi trebuiesc lucruri și persoane care nu mă ajută la nimic. Nu-mi trebuie aplaudaci, lipitori între fese sau alte astfel de specimene. Nu-mi trebuie recunoștința publică și nici chefurile în care se râgâie bere pe banii unora, pe care, la un alt moment de timp, să trebuiască să-i înjur. Deloc. Mie-mi trebuie oameni care să-mi arate dacă am greșit. Nu să mă certe. Nu să mă aștepte la colț cu ranga gramaticii sau cu cea a bunelor maniere. Nu-mi trebuie oameni care să pozeze frumos în fața mea, dar în spate să-mi pregătească o lovitură crâncenă. Am pretenția de la mine că-s un om de bine… ei bine, de astfel de oameni am nevoie…

Ca o concluzie: De ce să îți consumi energia și neuronii să-i ataci pe unii și pe alții, cănd poți să faci ceva constructiv, ceva care să îți fie pe plac, ceva care să te facă mândru? De ce nu poți să îți exprimi părerea, fără să aștepți aprobarea unuia sau a altuia? De ce să îți ghidezi viața și activitatea(în cazul ăsta, aia online) după cum spun unii? De ce trebuie să te gândești că cineva te oprește din creștere? De ce să crezi că ți se cuvine totul? De ce să nu fie loc pentru toți? De ce să nu fii un om liber, care își croiește drumul singur, fără a da în cap unora și altora, fără a plânge din motive de  „copiii mă bate!”, fără a arăta cu degetul? De ce să nu fii tu cel care reușește și altfel?

P.S1: N-am dat nume și nici link-uri, dar postul acesta s-a născut după cearta(a câta???) unor bloggeri cu alți bloggeri. Nu mă interesează să intru în horă, nici să mă cert, nici să mă fac celebru după o altercație virtuală cu altcineva. Cred că există și alte soluții prin care, în timp, să  te faci apreciat, citit…

P.S2: Asemeni unei emisiuni de la TV, așa și un blogger poate fi evitat. Dacă la TV e treaba aia cu telecomanda, aici poți să te folosești de mouse-ul din dotare, și să dai click pe X. Și gata! Atât de simplu e! La mine a funcționat de atâtea ori… Încearcă și tu!

P.S3: Nimeni nu este dator să te învețe ce și cum. Nici să se comporte ok, fie și într-o stare de mimare a bunelor maniere. De fapt, nimeni nu este dator să nimic!

P.S4: Postul nu vizează pe cineva în special!!!

P.S5: Cam atât! 

P.S6: Mulțumesc…

P.S7: Sănătate cititorului și celui care nu citește…

Intr-o blogosfera romaneasca guvernata de cateva “principii” animalice, darwiniste si pupincuriste exista si cateva oaze de liniste, creativitate, pasiune, profesionalism si frumusete.

N-am prins perioada 2008, cea a catalogului de bloguri, poate si pentru ca o ardeam intr-un stil propriu si personal in offline. Nu. Abia din 2009 am intrat in contact cu ceea ce se numeste toateBlogurile.ro, proiect care mi s-a parut ambitios, dar care se lovea de tsunami-uri de flegme , venite din zona “greilor blogosferei”, care, ofuscati parca de orgoliul si de ambitia noului proiect , s-au purtat ca niste copii. Acizi si sceptici la adresa lui tB.ro, multi nu i-au dat nicio sansa, desi a trecut cu bine de 2009, trecand, apoi, intr-un 2010 plin de criza economica, dar cu o blogosfera in plina expansiune. Twitter-ul a explodat, la fel si Facebook-ul, motiv pentru care oamenii de la tB.ro au facut ceea ce trebuiau sa faca: S-au adaptat! La trenduri, la romanismele mioritice, la nevoile celor pentru care, pana la urma, existau: Bloggerii. A urmat apoi o serie de schimbari, care pe mine m-au disperat, dar pe care le-am inteles. Intr-un final, le-am inteles! tB-ul era up, apoi era down, apoi revenea cu cateva imbunatatiri, apoi era down iarasi, apoi up… Insa, acum, in acest primavaratic 2011, am inteles ca tot acel traseu, plin cu suisuri si coborasuri, n-a fost in zadar. Chiar dimpotriva!

Acum, daca stau bine sa ma gandesc, nu-mi mai raman decat doua lucruri: Sa te indemn sa iti faci cont pe toateblogurile.ro – nu de alta, dar stiu ca vrei sa ai parte de cele mai bune lucruri – si sa iti urez bafta la socializat, la citit bloguri, la scris, la imprieteneala, la…  - lucruri la care tB se pricepe foarte bine!

P.S1: Pentru ca-mi plac oamenii de acolo si pentru ca-mi place noul tB!

P.S2 : Multumesc…

P.S3 : Sanatate cititorului si celui care nu citeste…

Desi ma pricep sa dau sfaturi altora, hiba venind doar atunci cand trebuie sa-mi dau mie sfaturi, nu incerc sa fac asta prin astfel de posturi. Deloc. La dracu, nu-s nici cel mai destept si nici cel mai priceput. Spun si eu ce am observat, de ce m-am lovit. Cine intelege – bine, cine nu – iarasi bine!

Schimbul de link sau link exchange-ul

Sunt de ceva vreme in blogosfera si am observat ca lumea nu prea stie sa faca schimb de link. Cei mai multi nu stiu, la asta ma refer. A, si nu, nu ca n-ar sti cum sa dea click pe  ”add new” si sa completeze campurile alea – asta e banal – ci modul de adresare e unul dezastruos.

Ideea e simpla: Tu vrei ceva de la bloggerul respectiv, nu? Schimb de link, cum ar veni. Mno, pai n-ar trebui sa expui oferta si sa-l lasi sa faca cererea? Pe sistemul: “Asta-i blogul meu. Daca vrei schimb de link, ma anunti. Daca nu, ar fi ok sa-mi zici ca nu.” Sigur, forma nu trebuie sa fie asta. Sau numai asta. Mesajul conteaza, nu? Plus ca nu mai lasa loc de  alte explicatii. Vrea sau nu? Nici nu trebuie sa iti zica de ce! Nici nu te intereseaza! Pana la urma, tu te asociezi cu el/ea prin acest schimb de link. Ai vrea sa te asociezi cu cineva care nu te vrea? Io n-as cam vrea!

Ceva despre mesajul de link exchange

Cum sa fie? Nu stiu, nici nu mi-am propus sa dau exemple de astfel de mesaje. N-ar fi logic. Deci, cum sa fie? Oricum, dar fara lugu-lugu, fara “imi place cum scri(scris, de cele mai multe ori, cu un <<i>>)”, fara “eu te am deja”. Nu, e penibil. Serios! Mai ales asta cu “eu te-am bagat deja”. Pe langa verbul “a baga”, ce te poate duce in alte orizonturi, apare, cumva, un fel de presiune din partea “bagatorului” asupra “bagatului”. Nu, prietene(prietena), nu te “bag” mai repede daca imi zici ca “m-ai bagat deja” la tine in blogroll. Deloc, ba dimpotriva!

Acum, ceva despre relevanta unui schimb de link si despre blogroll

Prin targ se zice ca un schimb de link nu mai e profitabil. Ca nu mai aduce vizitatori. Bun, pai daca doar de aceea facem schimb de link… Atunci… m-am convins!

Uite, eu fac schimb de link cu foarte multi oameni. Am peste 200 de link-uri in blogroll. Nici ei nu-mi aduc multi vizitatori, nici eu nu cred ca le trimit prea multi. Nici nu-mi pasa asta! Am ajuns sa vad blogroll-ul ca pe o lista cu oameni. Nu bloguri! Oameni! Oameni dragi mie! Oameni ale caror bloguri intra in readerul meu imediat dupa ce am facut schimbul de link. Asa mi se pare normal, de bun simt, dar nu obligatoriu!

La fel, am auzit ca un blogroll trebuie sa nu contina prea multe link-uri, ca e de porc. Sigur, dobitocii care scot astfel de tampenii sunt aia care primesc foarte multe link-uri de la cei care au blogroll-urile lungi. Nici gura nu le miroase – cum era vorba, nu?

Alta imbecilitate este existenta unei pagini speciale pentru blogroll. La cine vezi asa ceva, sa-i spui ca e un/o cretin/a. In sidebar, in footer, coltul dreapta-jos , dar sa fie pe prima pagina! Pai ai facut schimb de link si apoi ascunzi blogroll-ul in paginile pe care nimeni sau aproape nimeni nu da click? Stii, nu e vorba de a-i aduce altuia vizitatori, doar ca poate exista oameni care vor sa vada cu cine te-ai asociat/cine-ti place etc.

P.S1: Cam atat!

P.S2 : Multumesc…

P.S3 : Lucrurile si persoanele au importanta atata timp cat noi le dam importanta, nu?

P.S4 : Sanatate cititorului si celui care nu citeste