Achilianu

Pentru că n-am încă nasul în vânt, precum mi-aș dori, m-am angajat să fiu minuțios în a răspunde cu „prezent” la o leapșă trimisă-n căsuța virtuală de Zina. E despre deep-uri blogosferice… sau ceva

1. Ce vârstă are cel mai vechi blog activ de care aveţi cunoştiinţă ?

R. Nu știu d-astea! Dacă nu mă uit în boletin eu nu știu nici măcar cum mă cheamă, apăi să cunosc detalii de genul acesta…

2. Care este primul blog pe care aţi comentat ? Cam când?

R. Ciudat, dar nu-mi aduc aminte. Spre stupoarea multora, sau nu, cred că era vorba despre un blog din categoria celor „mici”, numai că nu-mi funcționează creierașul pentru a-i spune numele/adresa.

3. Regretaţi închiderea vreunui blog ? Dacă da, care anume?

R. Da. Al meu! (acum vorbește JE-ul din viitor )

4. V-ar bucura închiderea vreunui blog ! Dacă da, care anume ?

R. Nu, de ce să îi dorești răul cuiva? M-ar bucura să-și rupă gâtul niște bloggeri, sau măcar picioarele, dar nu o să mă bucur niciodată de închiderea vreunui blog! Niciodată, am zis!

5. Care este blogul pe care-l vizitaţi cel mai des (în afara celui personal)?

R.  Vizitez alte bloguri mult mai des de cât o fac când vine vorba despre blogul personal. Asta 1, și 2, în afară de cele câteva zeci pe care le am în blogroll… mai dau cu geana și pe primele 50 din Zelist(rar, foarte rar!)

6. Cam cât timp credeţi că poate un blog să-şi justifice existenţa ?

R. Cât timp numărul vizitatorilor acelui blog este mai mare sau egal cu 2.

7. În ce condiţii v-aţi închide blogul ?

R. În ordine: 1. când nu o să mai am timp deloc. 2. când o să mă plictisesc. 3. când nu o să mai am bani de host(acum e free, că deh, există Filip). 4. Când o să mor – ah, dar atunci nu o să-l închid eu…

8. Ce vârstă are blogul pe care-l între/ţineti ?

R. Undeva prin 2009 la jumătate. Deci, are… 5 ani?

9. Cum aţi decis să deschideţi un blog ?

R. Am mai spus-o, o repet acum, aici. Stăteam țintuit în vârful patului, din motive de tendoane achiliene rupte-n dungă, cu laptop-ul pironit pe genunchii tociți de timp, și citeam site-uri, bloguri… mi-am zis „de ce nu?”. Atât!

10. Este blogging -ul un viciu, dă dependenţă ?

Viciile prind numai la oameni mici. Pe de altă parte, toți oamenii au vicii. Însă, dacă și blogul/blogging-ul devine pentru cinea un viciu… îți dai seama că acel cineva este atât de singur și atât de patetic, încât poți să te consideri fericit cu viața pe care o ai, viață pe care o consideri, la rândul tău, nefericită, neîmplinită și patetică?

Leapșa merge la… cine are timp, chef și nervi să o înșface! (aș vrea să mă anunțe cine preia leapșa, ca să-i pun link!)

P.S1 Decât atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Postarea aceasta pleacă de la cea a lui Tudor St. Popa, căruia îi zic, în sinea mea, Sfântul, că nu știu de la ce vine „St.”-ul ăla. Ar fi, deci, pe undeva corect și normal să-i citești întâi lui postarea, iar apoi, dacă vrei, să revii să vezi ce-am dat și eu cu părerea…

Bun, presupunând că ai citit, să trecem la opinia mea personală, care e de la sine înțeles că-i personală, din moment ce e a mea. În fine!

Nu știu dacă a observat cineva, dar eu am redus frecvența postărilor, nu că aș fi postat eu articole grupuri-grupuri, dar… probabil, s-a observat, la fel cum e probabilă și situația în care acest lucru nu s-a observat. În fine. Eu m-am prins demult de această posibilitate, adică de cea a reducerii frecvenței de postare, și mai mult, chiar mi-am asumat-o fără vreo tresărire. Rămân adeptul unei idei de bun simț: scrii cum poți, când poți și când ai timp/net. Nu cred că Tudor are nevoie de sfaturi de la mine, nici eu nu simt nevoia să i le dau, dar dacă m-ar întreba, asta i-aș spune.

Dacă stai bine să te gândești, blogul, fie că îți ies sau nu niște bani din el(mie nu, nici n-am intenționat asta!), a fost, este și va rămâne o pasiune. Sau un ceva făcut cu și din pasiune. A, că tendințele blogurilor se schimbă, că unele se transformă în ziare subiective ale orașelor din care bloggerii respectivi fac parte, sau că ele devin adevărate latrine în care se scaldă unii și alții, asta da, asta e altă discuție. Dar, nu văd(încă!) motivele pentru care ar trebui să te lași de blogging. Vorbesc despre blogging-ul ăla pe care îl faci tu, bun sau rău, des sau rar, copilăresc sau avizat… Nu le văd. Dacă ai domeniu personal, cu atât mai mult. L-ai luat, pe ăla ți l-ai dorit, ai investit timp, nervi, bani, zile din viața ta… lasă-l acolo(nu e pentru Tudor îndemnul, ci pentru oricine vrea să se lase!) că poate, cine știe, te vei răzgândi la un moment în timp…

Nu știu cum sunt alții, dar eu nu mă supun normalului, sau mă supun, doar dacă normalul are reguli cu adevărat normal, de bun simț, logice… Din aceste motive, eu nu consider că-mi neglijez în vreun fel cititorii dacă nu scriu X sau X+Y posturi(nu articole!!) pe zi, pe blog. Nu-i neglijez, că blogul, după ultimele verificări, rămâne un lucru legat de hobby, de timpul meu liber, de dorința și putința mea. Nici faptul că există posibilitatea ca ei, vizitatorii blogului, își pot toci mouse-ul când intră pe blogul meu și văd că nu e actualizat, nu mă deranjează. Nici nu e un afront pe care eu, Vasile din Cucuiații din Deal, să îl aduc lor. Nu. Doar că nu pot, nu am timp sau, pur și simplu, nu-mi vine nicio idee în cap, de aceea nu scriu. Plus că, în opinia mea, nimeni nu e obligat să… nimic, la fel cum nimeni nu obligă pe nimeni să facă sau să nu facă ceva! Dacă vrei, intri, dacă nu… nu!

În concluzie, a te lăsa de blogging e o prostie, dacă ea îți năpădește creierașul după doi-trei-patru… ani. Însă, din motive obiective, rărirea postărilor poate fi înțeleasă/acceptată. Știi de ce? Pentru că blogger-ul e ca un om, iar omul trebuie să facă anumite lucruri, cu mult prioritare bloggingului, pentru a trăi. A trăi acceptabil, bine sau foarte bine… în offline!

P.S1 Decât atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

E simplu, e logic, toată lumea o știe – bine, aproape toată lumea, că nu pot să-i creditez cu creieraș funcțional la nivel minim pe toți – dar nimeni nu o recunoaște.

Frustrați, nefericiți, neîmpliniți, macabrii în cuget și-n simțiri, ba chiar goi sau semi-goi pe  dinăuntru. Și e facil să-i vezi, să-i înțelegi, să-i percepi cum sunt ei de fapt. Adicăăă, dacă n-ar face parte din „știu eu mai bine ca…”, „ăla este prost, eu sunt mai bun ca el”, „eu știu adevărul”, „lumea e așa cum o văd eu”, „ce-mi place mie e cel mai fain!” sau alte asemenea lumi, evident toate paralele și construite de un inconștient subconștient, m-ai că ți-ar veni să-i crezi sau chiar să-i creditezi cu dreptatea omului de bine.

Bloggerii și comentatorii lor sunt… nefericiți. Nu cred că există oameni mai nefericiți ca cei care-și construiesc lumi în virtual, fugind de realul care – se pare – nu e pentru ei, nu e demn de a lor deșteptăciune sau strălucire. Nu există. De fapt, bloggerii și mai ales comentatorii lor, hateri sau nu, sunt cei mai nefericiți oameni. Unii caută să le-o tragă altora, încercând, în același timp, să pară purtătorii rațiunii sau ai adevărului logic, pur și „adevărat”, în ochii și-așa deformați ai cititorilor lor. Cititorii, la rândul lor, sunt neîmpliniți, gata-gata să-l strângă de gât pe emitentul de păreri pentru… o opinie. Bună sau rea, dar o opinie.

Cititorii și bloggeri nu sunt croiți întru democrație. Nu o simt, nu o înțeleg, ba chiar îi și încurcă uneori. Unii văd blogul ca pe o tarla personală, ceea ce, până la un anumit punct, chiar așa este, dar de aici și până la a te transforma într-un tiran… parcă e cale lungă. Comentatorii au sângele fierbinte, acid chiar, dar opiniile lor se transformă ușor și rapid în înjurături demne de Cartea Recordurilor, fapt ce-i duce mai mult în zona prostiei, iarăși nu în cea a unei reacții de bun simț, logice, normale.

P.S1: Există și excepții. Nu??

P.S2: Asta nu înseamnă că toate lucrurile scrise pe bloguri, în comentarii sau în posturi, reprezintă neapărat lucruri negative. Tocmai acea frustrare și neîmplinire dă naștere și modelează unele energii, care au puteri, încă, nebănuite de cei care iau parte la acest festin virtual. Însă, ce se întâmplă când neîmpliniții nu mai sunt neîmpliniți? Când frustrarea trece sau este înlocuită cu „lasă că e bine și așa!”?

P.S3: A, și da, nici utilizatorii de rețele sociale nu fac notă discordantă la cele spuse mai sus. Sau mă înșel?

P.S4: Decât atât! 

P.S5: Mulţumesc…

P.S6: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Spre marea uimire a tuturor, Victor de la tB a anunțat acum câteva zile că în data de 15 septembrie 2011 se închid proiectele ToateBlogurile.ro.

Nu știu exact cu ce fel de probleme se confruntă cei de acolo, dar cred că munca depusă până acum ar trebui continuată, indiferent de eventualele modificări în planul finanțării. S-au depus prea multe eforturi pentru a nu se continua, iar transpirația și nervii sacrificați pentru a face din tB ceea ce este el astăzi n-ar trebui să fie în van!

Sunt sigur că, sub o formă sau alta, Victor va găsi roluția care să împace și capra și varza, asigurând, totodată, utilizatorilor „casa” din online de care au nevoie.

A se citi asta, asta și a se vota aici.

P.S1: Cam atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

postul se vrea unul interligent și de bun simț, chiar dacă o iau cam pe ocolite. Și da, nimeni nu e dator să-mi împărtășească opinia, de fapt, nimeni nu e dator să… nimic! 

Tocmai ce mi-am schimbat poza de profil de la contul de Facebook. Probabil că o să fac la fel și cu celelalte poze ale conturilor din online. Dar nu de asta vroiam să vorbesc, așa cum am mai spus-o, nu-mi doresc celebritate sau orice fel de atenție când mă vede cineva pe stradă. „Ăsta e ăla” nu-mi învârtoșează în niciun fel ego-ul.

Dar am tot văzut prin online, în special pe bloguri, că unii oameni sunt frustrați de lucruri mărunte, printre care și această posibilitate, de cele mai multe ori benefică(zic eu), adică  aia de a fi anonim. Dacă e să mă întrebi pe mine, ei bine eu cred că totul se reduce la lucrurile simple, alea pe care le denumim, din rapiditate și simplitate, „cei șapte ani de acasă”. Bunul simț, respectul, egalitatea etc.

În postarea aceasta mă interesează stric anonimatul de pe bloguri/facebook/G+ etc.  și, ca un secund subiect de interes, cea de pe site-urile ziarelor. Le-am împărțit așa pentru că eu cred că sunt două tipuri de anonimat. În opinia mea, cele două diferă foarte mult unul de celălalt, mai ales prin raportarea „comentatorului” la „autorul” respectivei postări sau respectivului articol.

Blog. Facebook. G+. Yahoo și etc.-uri

Sunt două posibilități, pe care o să le exemplific pe ideea de blog, celorlalte conturi aplicându-se această teorie a mea. Repet, în opinia mea.

I. Persoana deținătoare de blog are un domeniu de genul „prolecra.ro”. 

I. a Deținătorul blogului nu-și face public numele

Bun, atunci nu există nicio obligație din partea „cititorului” și, mai ales, a „comentatorului” în a-și dezvălui identitatea. Poate, fără vreo presiune de orice fel, să comenteze sub „protecția” anonimatului. Că decide să fie imbecil și să înjure, amenințe, calomnieze etc., asta deja este altă poveste. Ai înțeles? Totul ține de echitate, de condiții egale.

I.b Deținătorul blogului își face public numele

Indiferent de momentul în care acest lucru se întâmplă – s-a constatat că de cele mai multe ori treaba are loc abia după ce a căpătat un pic de notorietate – aceleași reguli ca mai sus se aplică și în acest caz. De ce? Simplu! „Comentatorul” va cotinua să comenteze pe „prolecra.ro”, iarăși nu pe blogul „numeindivid.ro”. Nu văd nicio obligație în a schimba ceva în acest registru, comentatorii adresându-se în continuare blogger-ului care, din rațiuni personale, a decis să-și divulge numele. Treaba lui, până la urmă! La fel, eventualele înjurături și șleahta de neaveniți sunt de nedorit, dar pot apărea, fără a strica vreun echilibru al întregii ecuații. Există și SPAM/delete/trash!!

II. Blogul poartă numele din buletin al blogger-ului

Nici aici nu există vreo obligație din partea „comentatorului”, altele decât cele dictate de bunul simț etc. Blogger-ul a ales, și nimic mai mult. „Comentatorul” nu trebuie neapărat să comenteze în nume propriu, pentru a simula o stare pe picior de egalitate cu blogger-ul, trebuie doar să fie OM! Atât! Orice laudă în plus adusă blogger-ului este de prisos, deoarece, până la urmă, n-a făcut altceva decât să cumpere un domeniu de genul „numeprenume.ro”.

III Ziare sau site-uri oficiale

Aici se complică un pic treaba. Pentru cei născuți din scuipat și care, pe cale de consecință, valorează cât un scuipat.

Ziarele – cam așa e de când lumea – prezintă by default numele autorului. Unele postează pe site-ul propriu chiar și mailul personal al gazetarului. Mai nou, apare și numărul de telefon al acestuia. Deci, date personale. Cum ar veni, omul acela ți se dezvălui cu și fără voia sa, din rațiuni profesionale. Într-un nume și prenume se pune mai multă bază decât într-un pseudonim tip poreclă. Am ajuns în punctul în care ne dăm seama că ziaristul nu prea poate să aleagă, așa cum face blogger-ul, între a-și face sau nu public numele.

Bun! Hai, să trecem la partea cu „comentatorul” de site, deoarece comentatul în fața hârtiei de ziar nu prea contează. „Comentatorul” are posibilitatea de a-și face sau nu public numele, în funcție de natura comentariului său.

III.a  „Comentatorul” este anonim și, evident, își exprimă opinia. Bună sau rea, mai pe subiect, mai pe lângă, dar nu face  în niciun moment aprecieri legate de jurnalist, de textul jurnalistic, de corectitudinea acestuia(etc.-uri d-astea) și, la fel de important, nu înjură!!!!!

Trebuie să recunoaștem că astfel de comentatori sunt rari. Foarte rari! Pot să spun despre acel  „comentator” că e tipul de om care și-a înțeles „îndatoririle” de om care vrea să-și exprime o opinie sau, de ce nu, să-și lămurească creierașul, punând întrebări.

III.b „Comentatorul” este anonim și se comportă ca un animal. Sau mai rău.

Îi știm cu toții, sunt cei care le știu pe toate… Din punctul meu de vedere, acei… indivizi ar putea chiar să moară cu tastatura-n brațe, apăsând ENTER pentru a trimite comentariul N-au înțeles nimic din nimic, nu trebuie să căutăm în ei urme de umanitate, decență, bun simț etc. Nu există. Dar, din păcate, și aceia trăiesc(fără modestie o spun!) printre noi, au net, votează și, poate mai important, procreează. Diferența dintre blog și site se vede cel mai bine aici, în acest punct, punând capăt oricăror visuri umede ale bloggerilor care ridică la rang de mare artă blogul, ca substituent perfect al ziarului.

III.c „Comentatorul” își face public numele.

Deși nu e obligat, că nu te obligă nimeni în niciun fel, nimeni în sensul de vreo persoană, ci doar acele norme ale lucrurilor care nu se văd, dar care se simt foarte bine și care descriu perfect o persoană. După mine, orice „conversație” între un ziarist și un „comentator” ar trebui să se poarte de la egal la egal, cu numele la vedere. De ce? Simplu: Pentru că acel „comentator” trebuie  să-și asume spusele sale, pertinente sau nu, dar trebuie să și le asume! GigiBordură nu are ce să-și asume. Mailul „scumpilicicutza69foru.yahoo.com” nu răspunde în niciun fel pentru SPAM.

Ca o concluzie: anonimatul are și părți bune, dar, așa cum am mai spus-o, suferim din cauza cretinilor, care pervertesc și contaminează orice lucru de care se apropie. A, și da, am zis la un moment dat că bloggerii pot să suporte înjurăturile pentru că au butonul de SPAM. Așa este. Blogul este văzut ca o proprietate personală, pe care, în România, poți să faci ce te taie capul. La ziar nu merge așa, sau nu ar trebui să meargă, că deh, îngrădești libertatea de exprimare, pluralismul de opinie și alte drepturi de care se folosesc cei născuți pentru a muri cu nedreptatea pe buze.

P.S1:  Nu de alta, dar tot se plângea lumea că blogosfera ar trebui să se profesionalizeze și că ar cam trebui să ne facem toți publice numele, că deh, așa au făcut „bloggerii mari”. Păi da, dar „bloggerii mari” scriu în continuare pe blogurile cu nume de porecle… vezi unul din punctele de mai sus!!! A, și da, sistemul e același: Dacă eu fac ceva, atunci e bun! Dacă face altcineva…

P.S2: Cam atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

leapșa este obligatorie pentru cine vrea!

Pentru că și-au anunțat cu surle și trâmbite sărbătorirea a șase ani de existență, n-am putut să rezist, așa că m-am uitat la programul festiv al celor de la Antena3. Impresiile mi le-am pus în postul anterior.

Ăștia de la A3 au avut o idee care mi-a plăcut la culme: I-au pus pe jurnaliști să vină cu câte o poză de-a lor, de când aveau șase ani. Poză pe care au tot arătat-o pe post, cu menționarea numelui celui din poză – treabă ce a făcut parte din promovarea zilei în care ei și-au sărbătorit postul.

În urma acestei idei a celor de la A3, mi-a venit și mie o idee de leapsă: Fiecare blogger din blogroll-ul meu este rugat(să se țină cont că eu nu prea rog!!) să-și pună, pe blog, o poză cu el, de la vârsta de… hmmm… gata! vârsta din poză a individului sau a individei trebuie să fie relativ egală cu cea a blogului!!

Uite, de exemplu eu o să pun o poză cu mine de când aveam 3 ani, deși fac blogging de vreo doi ani și jumătate. Alta n-am, nici mai bună, nici mai rea. Asta e, pe aceasta o pun!

Poza:

P.S1: Poza este făcută unei poze vechi și deteriorate.

P.S2: Menționez faptul că nu e nicio supărare dacă nu ia nimeni leapșa, nu fac asta pentru link-uri sau eventualii vizitatori veniți pe acele link-uri, ci doar pentru că mi s-a părut interesant să atribuim unui blog de X ani o față de X ani.

P.S3: Cam atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…