Achilianu

Pentru că n-am încă nasul în vânt, precum mi-aș dori, m-am angajat să fiu minuțios în a răspunde cu „prezent” la o leapșă trimisă-n căsuța virtuală de Zina. E despre deep-uri blogosferice… sau ceva

1. Ce vârstă are cel mai vechi blog activ de care aveţi cunoştiinţă ?

R. Nu știu d-astea! Dacă nu mă uit în boletin eu nu știu nici măcar cum mă cheamă, apăi să cunosc detalii de genul acesta…

2. Care este primul blog pe care aţi comentat ? Cam când?

R. Ciudat, dar nu-mi aduc aminte. Spre stupoarea multora, sau nu, cred că era vorba despre un blog din categoria celor „mici”, numai că nu-mi funcționează creierașul pentru a-i spune numele/adresa.

3. Regretaţi închiderea vreunui blog ? Dacă da, care anume?

R. Da. Al meu! (acum vorbește JE-ul din viitor )

4. V-ar bucura închiderea vreunui blog ! Dacă da, care anume ?

R. Nu, de ce să îi dorești răul cuiva? M-ar bucura să-și rupă gâtul niște bloggeri, sau măcar picioarele, dar nu o să mă bucur niciodată de închiderea vreunui blog! Niciodată, am zis!

5. Care este blogul pe care-l vizitaţi cel mai des (în afara celui personal)?

R.  Vizitez alte bloguri mult mai des de cât o fac când vine vorba despre blogul personal. Asta 1, și 2, în afară de cele câteva zeci pe care le am în blogroll… mai dau cu geana și pe primele 50 din Zelist(rar, foarte rar!)

6. Cam cât timp credeţi că poate un blog să-şi justifice existenţa ?

R. Cât timp numărul vizitatorilor acelui blog este mai mare sau egal cu 2.

7. În ce condiţii v-aţi închide blogul ?

R. În ordine: 1. când nu o să mai am timp deloc. 2. când o să mă plictisesc. 3. când nu o să mai am bani de host(acum e free, că deh, există Filip). 4. Când o să mor – ah, dar atunci nu o să-l închid eu…

8. Ce vârstă are blogul pe care-l între/ţineti ?

R. Undeva prin 2009 la jumătate. Deci, are… 5 ani?

9. Cum aţi decis să deschideţi un blog ?

R. Am mai spus-o, o repet acum, aici. Stăteam țintuit în vârful patului, din motive de tendoane achiliene rupte-n dungă, cu laptop-ul pironit pe genunchii tociți de timp, și citeam site-uri, bloguri… mi-am zis „de ce nu?”. Atât!

10. Este blogging -ul un viciu, dă dependenţă ?

Viciile prind numai la oameni mici. Pe de altă parte, toți oamenii au vicii. Însă, dacă și blogul/blogging-ul devine pentru cinea un viciu… îți dai seama că acel cineva este atât de singur și atât de patetic, încât poți să te consideri fericit cu viața pe care o ai, viață pe care o consideri, la rândul tău, nefericită, neîmplinită și patetică?

Leapșa merge la… cine are timp, chef și nervi să o înșface! (aș vrea să mă anunțe cine preia leapșa, ca să-i pun link!)

P.S1 Decât atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Postarea aceasta pleacă de la cea a lui Tudor St. Popa, căruia îi zic, în sinea mea, Sfântul, că nu știu de la ce vine „St.”-ul ăla. Ar fi, deci, pe undeva corect și normal să-i citești întâi lui postarea, iar apoi, dacă vrei, să revii să vezi ce-am dat și eu cu părerea…

Bun, presupunând că ai citit, să trecem la opinia mea personală, care e de la sine înțeles că-i personală, din moment ce e a mea. În fine!

Nu știu dacă a observat cineva, dar eu am redus frecvența postărilor, nu că aș fi postat eu articole grupuri-grupuri, dar… probabil, s-a observat, la fel cum e probabilă și situația în care acest lucru nu s-a observat. În fine. Eu m-am prins demult de această posibilitate, adică de cea a reducerii frecvenței de postare, și mai mult, chiar mi-am asumat-o fără vreo tresărire. Rămân adeptul unei idei de bun simț: scrii cum poți, când poți și când ai timp/net. Nu cred că Tudor are nevoie de sfaturi de la mine, nici eu nu simt nevoia să i le dau, dar dacă m-ar întreba, asta i-aș spune.

Dacă stai bine să te gândești, blogul, fie că îți ies sau nu niște bani din el(mie nu, nici n-am intenționat asta!), a fost, este și va rămâne o pasiune. Sau un ceva făcut cu și din pasiune. A, că tendințele blogurilor se schimbă, că unele se transformă în ziare subiective ale orașelor din care bloggerii respectivi fac parte, sau că ele devin adevărate latrine în care se scaldă unii și alții, asta da, asta e altă discuție. Dar, nu văd(încă!) motivele pentru care ar trebui să te lași de blogging. Vorbesc despre blogging-ul ăla pe care îl faci tu, bun sau rău, des sau rar, copilăresc sau avizat… Nu le văd. Dacă ai domeniu personal, cu atât mai mult. L-ai luat, pe ăla ți l-ai dorit, ai investit timp, nervi, bani, zile din viața ta… lasă-l acolo(nu e pentru Tudor îndemnul, ci pentru oricine vrea să se lase!) că poate, cine știe, te vei răzgândi la un moment în timp…

Nu știu cum sunt alții, dar eu nu mă supun normalului, sau mă supun, doar dacă normalul are reguli cu adevărat normal, de bun simț, logice… Din aceste motive, eu nu consider că-mi neglijez în vreun fel cititorii dacă nu scriu X sau X+Y posturi(nu articole!!) pe zi, pe blog. Nu-i neglijez, că blogul, după ultimele verificări, rămâne un lucru legat de hobby, de timpul meu liber, de dorința și putința mea. Nici faptul că există posibilitatea ca ei, vizitatorii blogului, își pot toci mouse-ul când intră pe blogul meu și văd că nu e actualizat, nu mă deranjează. Nici nu e un afront pe care eu, Vasile din Cucuiații din Deal, să îl aduc lor. Nu. Doar că nu pot, nu am timp sau, pur și simplu, nu-mi vine nicio idee în cap, de aceea nu scriu. Plus că, în opinia mea, nimeni nu e obligat să… nimic, la fel cum nimeni nu obligă pe nimeni să facă sau să nu facă ceva! Dacă vrei, intri, dacă nu… nu!

În concluzie, a te lăsa de blogging e o prostie, dacă ea îți năpădește creierașul după doi-trei-patru… ani. Însă, din motive obiective, rărirea postărilor poate fi înțeleasă/acceptată. Știi de ce? Pentru că blogger-ul e ca un om, iar omul trebuie să facă anumite lucruri, cu mult prioritare bloggingului, pentru a trăi. A trăi acceptabil, bine sau foarte bine… în offline!

P.S1 Decât atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

„Despre ce”, aceasta-i întrebarea, iarăși nu aia pe care a dat-o lumii anonimul Shakespeare – evident, anonim în spațiul mioritic – auzi la el, „tobe sau nu tobe”. Ce e aia?

În alte vremuri puteam să spun liniștit că mă așezam chitit pe foaia de hârtie, cu pixul în mână, croit să scriu. Ce-i drept, atunci scriam poezii. Sau na, așa credeam eu. Acum, luat-am leptocul în brațe, l-am așezat frumos pe cvadricepși, și-am zis să purced în aventura scrisului despre… chiar, despre ce? Că asta mă tot întreb, despre ce?

N-am copii, ca să mă laud cu ei, nici n-aș face așa ceva. N-am nevastă ori prietenă fitness-istă, pe care să o filmez și să o pun pe blog. Ba chiar nici aventuri n-am avut în ultima perioadă. Păi ce, vecinul manelist(nu peiorativ!), care, probabil, e surd și care dă în fiecare week-end party la el acasă, cu țipete și femei proaste și bete poate constitui subiectul unui post pe blog? Ori cât de prost a parcat un om mașina, care, de cele mai multe ori, se dovedește a fi femeie? Read more »

leapșa este obligatorie pentru cine vrea!

Pentru că și-au anunțat cu surle și trâmbite sărbătorirea a șase ani de existență, n-am putut să rezist, așa că m-am uitat la programul festiv al celor de la Antena3. Impresiile mi le-am pus în postul anterior.

Ăștia de la A3 au avut o idee care mi-a plăcut la culme: I-au pus pe jurnaliști să vină cu câte o poză de-a lor, de când aveau șase ani. Poză pe care au tot arătat-o pe post, cu menționarea numelui celui din poză – treabă ce a făcut parte din promovarea zilei în care ei și-au sărbătorit postul.

În urma acestei idei a celor de la A3, mi-a venit și mie o idee de leapsă: Fiecare blogger din blogroll-ul meu este rugat(să se țină cont că eu nu prea rog!!) să-și pună, pe blog, o poză cu el, de la vârsta de… hmmm… gata! vârsta din poză a individului sau a individei trebuie să fie relativ egală cu cea a blogului!!

Uite, de exemplu eu o să pun o poză cu mine de când aveam 3 ani, deși fac blogging de vreo doi ani și jumătate. Alta n-am, nici mai bună, nici mai rea. Asta e, pe aceasta o pun!

Poza:

P.S1: Poza este făcută unei poze vechi și deteriorate.

P.S2: Menționez faptul că nu e nicio supărare dacă nu ia nimeni leapșa, nu fac asta pentru link-uri sau eventualii vizitatori veniți pe acele link-uri, ci doar pentru că mi s-a părut interesant să atribuim unui blog de X ani o față de X ani.

P.S3: Cam atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Poate și societatea e de vină. Poate omul. Nu, cu siguranță omul e de vină. Omul cu tot ce poate el să ofere, dar, mai ales, cu ceea ce poate el să primească, să capteze, să asimileze. Desigur, pentru a se perfecționa…

Sunt de vreo 3 ani juma’ în treaba asta cu blogurile. Ca și cititor, iar ca blogger sunt activ de vreo 2 ani și ceva. Bine, activ e un fel de a spune, căci postez și comentez în limita de jos a timpului disponibil. Ca om, pot spune că mă mândresc cu un sfert de secol – e mult, e puțin? În fine…

Din experiență, căci toată lumea o bagă p-asta cu experiența, pentru a da un fel de expertiză spuselor ulterioare, am observat multe lucruri. Lucruri care, evident, se aplică și-n online, căci online-ul e doar o voită  proiecție distorsionată a offline-ului. Atât, și nimic mai mult.

Am întâlnit fel de fel de oameni. Exceptând calitățile lor interioare sau exterioare, de natură concretă sau nu, cert e că am ajuns la o concluzie implacabila: Omul crede, din diferite rațiuni pe care nu le detaliez aici, că este special. Mai special decât celălalt, oricare ar fi celălalt. Mai bun, mai deștept etc. – alte variațiuni de acest gen.

Și, la fel din experiență, am observat că sunt doar două tipuri de oameni: Cei care-și asumă acest lucru și cei care nu. Desigur, cei care își asumă acest lucru o să ajungă să calce pe cadavre. Şi, o fac. Ceilalţi nu constituie decât marea masă a cadavrelor.

Acumaaaa, de ce n-ar fi  valabilă treaba asta și-n online?, mi-am zis eu. Și, ba da, e valabilă. Sau așa cred eu. Ca să fie clar, vorbesc doar despre online-ul românesc. Că aici viețuiesc. De trăit, tot în offline trăiesc. Și tot în cel românesc.

Există oameni și oameni. Sau na, că tot vorbim de online, bloggeri și bloggeri. Am văzut că ăia mulți îi mușcă de fund pe ăia puțini. Care ăia puțini, fără dar și poate, au muncit pentru a ajunge în poziția de a fi invidiați, criticați etc. Lucru pentru care, deși unii nu merită, ar trebui respectați. Dar, parcă n-aș băga mâna în foc că ăia puțini nu-și doresc circul care se face în urma mușcăturii.

Aaa, că ăia puțini sunt, de cele mai multe ori, cretini, că uită de unde au plecat sau că se comportă ca niște adevărați dictatori în arealul lor de răspândire, ei bine, asta este altă discuție. Se știe prea bine că omul se îmbată mult prea ușor cu băutura numită Putere.  Putere care în acest spațiu, cel al opiniilor, are cea mai mare forță – atât distructivă, cât și constructivă. De preferat este, desigur, cea care construiește, dar…

Pe parcursul timpului am învățat că oamenii au tendința de a se da în spectacol. Nimeni nu-l reține pe cel de pe locul doi. Ăla este primul dintre pierzători, și atât! Și, desigur, un loc unu este cu atât mai meritoriu, cu cât show-ul lui este mai antrenant, mai ofertant, mai centrat spre „a-ți lua ochii”. Asta se caută, asta se oferă. Aaaaa, că  show-ul nu este bazat mereu pe ceva real sau pe ceva care să ofere calitate, asta, la fel, este o altă discuție.

În online, omul vrea să citească ceva care este, de cele mai multe ori, contrar cu credințele sale. Sau cu cunoștințele sale. Nimeni, în afară de aplaudacii de serviciu, nu vrea să fie mereu de acord cu cel care scrie. Asta derivă cumva din ideea „eu sunt special”. Dacă vrei informație, te duci la ziar. Acolo ar trebui să ți se prezinte un fapt, o știre sau un eveniment, deci o stare de fapt, care nu prea poate să fie contrazisă. „S-a întâmplat o chestie. Se vinde nuștiuce etc.” – lucruri cumva palpabile.  Pe blog, omul își dă cu părerea. „Nu e bună aia, ailaltă e relativă, ăia sunt proști etc.” – Lucruri cu care cititorul poate să fie sau nu de acord. Tocmai acest lucru este antrenant la un blog. Și, tocmai de aceea, au apărut și păreriștii. Desigur, unii sunt mai triști decât alții.

Blogul, luat în starea lui cea mai pură, reprezintă o părere. O viziune. O credință, care aparține unui individ. Un „așa văd eu lucruri. Eu, cu mintea mea!”

Ori, dacă prin blog se exprimă o părere, atunci de ce există oameni care cenzurează acea părere? Căci da, există. De aici pornește toată discuția aia cu bloggeri mari și mici, cu A-listeri și cu alte denumiri pompoase, ce doar au rolul de a menține în stare erectă orgoliul nemărginit al unora sau al altora.

Și, tot de aici, pornește și nedumerirea mea: De ce dracu să-l validezi pe unul cu care nu ai ce discuta? Pe unul care nu te scoate din „prost”, dacă nu achesezi la ideile lui? Pe unul care vede realitatea doar în felul lui?

Iar realitatea crudă și cruntă este – fie că ne place să recunoastem, fie că nu – de partea celor care sunt în cloaca asta de mai mult timp decât noi. Într-un fel, îi înțeleg! Tu să fii de vreo cinci-șase ani în blogging și să vină niște oameni care să-și ceară locul pe scaunele din față, ei neavând în spate nimic care să-i recomande pentru un loc la masa rotundă, ce ai face? Îți zic eu, ai încerca să le arăți lungul nasului și, eventual, să-i oprești din – să zicem – ascensiunea lor. Nu e normal, dar așa acționează omul când este încolțit…

Pe de altă parte, nici mulți dintre noi, ăia nou-veniți, nu își temperează visurile umede. Toți vrem să ajungem sus, să fim citiți, să detronăm, că doar suntem speciali, nu?

Personal, nu mi-am făcut un scop din a scrie pe blog. Scriu destul de greu, destul de infect, rumeg aceleași cuvine, de fiecare dată într-o altă ordine – din motive obiective – lexicul e sărac, ce să fac și eu!? Eu scriu cănd și cum pot. Nu vreau să fac bani din blog, adică nu mi-am propus acest lucru ca un MUST! Oricât de prostesc ar suna, eu încă scriu de plăcere. Bine, dacă ceea ce fac eu aici se poate numi scris. Încă mai cred că este de bun simț să-mi prezint opinia. Până la urmă, acesta este un drept din născare…

Constat că există oameni cu aspirații, iar asta e bine. Există oameni cu mult talent(deși n-am așa ceva, pot să-l identific destul de ușor!), oameni care sunt obligați și se obligă singuri – prin însuși talentul cu care au fost înzestrați – să performeze în ale scrisului. Fie el și pe blog. Jos pălăria pentru acei oameni, mai ales că datorită lor îmi reconfigurez lista bloggerilor de citit.

Dacă citești un blogger care are talent, nu poți să nu te întrebi cum poate acel blogger să fie situat, într-un top imaginar, atât de jos, când mulți de la vârf sunt sub el. Ca stil, ca talent, ca orice.

Și, aici, intervine ideea de la început: Show-ul făcut de unii este mult mai antrenant, decât cel făcut de alții. Că așa e. Pentru că publicul cititor are fibra cea mai intimă contaminată de românisme. Așa cum la TV se caută Cruduța, Biencuța și alte lucruri care se termină-n „uța”, așa și în online, acum, se caută bloggerii care fac  show din nimic. Și nimicul, show.

Cui îi pasă că tu scrii pe blog elevat, când, pentru a descifra mesajul, îţi trebuie vreo două facultăţi? Nu mai bine mă duc la grobianul ce se autodenumește A-lister? Ăla-mi spune „cu cuvintele lui” și, pentru că e băiat de băiat, mai bagă și niște vorbe din cartier – alea cu organele genitale…

Până la urmă, e vorba de public. De cititor, de om. Mereu a fost așa, și nici nu văd cum ar putea să se schimbe. Tot ce trebuie să faci e să îți dai seama care-i publicul tău țintă. Și, desigur, să vorbești pe limba lui. Atât, și nimic mai mult!!! Tocmai de aceea îi apreciez pe A-listerii ăștia. Deși, ca orice ființă duală, îi și pot acuza de felurite lucruri. Căci pot fi blamați, oricâte statui și-au creat ei…

Dar, știi ce? Nu le pasă. Chiar nu le pasă. Și, până la urmă, de ce le-ar păsa? Când își fac banul grămadă, când au de 10 ori vizitatorii pe care îi ai tu, când expunerea lor este zdrobitoare… când…

Însă, dacă îți alegi și cunoști  publicul țintă, nu ar trebui să fi deranjat de prezența lor. Nici ei de a ta! Cum ar veni, fiecare cu șandramaua lui… Uite, eu n-aș da nici un sfert dintr-un unic de-al meu pe 5.000 de unici de-ai altora. Deci, nu! Nu-mi trebuiesc lucruri și persoane care nu mă ajută la nimic. Nu-mi trebuie aplaudaci, lipitori între fese sau alte astfel de specimene. Nu-mi trebuie recunoștința publică și nici chefurile în care se râgâie bere pe banii unora, pe care, la un alt moment de timp, să trebuiască să-i înjur. Deloc. Mie-mi trebuie oameni care să-mi arate dacă am greșit. Nu să mă certe. Nu să mă aștepte la colț cu ranga gramaticii sau cu cea a bunelor maniere. Nu-mi trebuie oameni care să pozeze frumos în fața mea, dar în spate să-mi pregătească o lovitură crâncenă. Am pretenția de la mine că-s un om de bine… ei bine, de astfel de oameni am nevoie…

Ca o concluzie: De ce să îți consumi energia și neuronii să-i ataci pe unii și pe alții, cănd poți să faci ceva constructiv, ceva care să îți fie pe plac, ceva care să te facă mândru? De ce nu poți să îți exprimi părerea, fără să aștepți aprobarea unuia sau a altuia? De ce să îți ghidezi viața și activitatea(în cazul ăsta, aia online) după cum spun unii? De ce trebuie să te gândești că cineva te oprește din creștere? De ce să crezi că ți se cuvine totul? De ce să nu fie loc pentru toți? De ce să nu fii un om liber, care își croiește drumul singur, fără a da în cap unora și altora, fără a plânge din motive de  „copiii mă bate!”, fără a arăta cu degetul? De ce să nu fii tu cel care reușește și altfel?

P.S1: N-am dat nume și nici link-uri, dar postul acesta s-a născut după cearta(a câta???) unor bloggeri cu alți bloggeri. Nu mă interesează să intru în horă, nici să mă cert, nici să mă fac celebru după o altercație virtuală cu altcineva. Cred că există și alte soluții prin care, în timp, să  te faci apreciat, citit…

P.S2: Asemeni unei emisiuni de la TV, așa și un blogger poate fi evitat. Dacă la TV e treaba aia cu telecomanda, aici poți să te folosești de mouse-ul din dotare, și să dai click pe X. Și gata! Atât de simplu e! La mine a funcționat de atâtea ori… Încearcă și tu!

P.S3: Nimeni nu este dator să te învețe ce și cum. Nici să se comporte ok, fie și într-o stare de mimare a bunelor maniere. De fapt, nimeni nu este dator să nimic!

P.S4: Postul nu vizează pe cineva în special!!!

P.S5: Cam atât! 

P.S6: Mulțumesc…

P.S7: Sănătate cititorului și celui care nu citește…

Sunt de vreo 6 ani în Sibiu, deci am prins vreo câteva FITS-uri. De la an la an festivalul crește, iar acest lucru este știut de orice sibian sau, de ce nu, de orice român ori străin care se face turist în zilele cu pricina. E vorba de multă mândrie, care, zic eu, îi năpădește atât pe sibieni – oameni, de altfel, mândri din naștere – dar și pe români, în general. Mândria aia care-ți spune că și tu exiști, că și țara ta e pe harta culturală a lumii, deși rămâi cu un gust amar, deoarece știi destul de bine că pe harta politică n-are nicio șansă să ființeze.

Mândrie, frate/soro, mândrie. Realizezi că există niște oameni, foarte mulți, care țin morțiș să bifeze Sibiul, și deci România, în tentativa lor de a-și promova talentul, produsul, munca. E o senzație destul de mișto, deși rolul fiecărui sibian ori român, în toată nebunia asta cu FITS, nu-l văd. Adevărații actori ai FITS-ului sunt participanții, organizatorii și voluntarii. Publicul are, desigur, meritele lui, printre care aș aminti puterea de a se aduna în Piața Mare înainte de concert, a rezista în timpul piesei de teatru, dar și a se abține de la comentarii licențioase, neconforme cu un cadru delicat și pretențios.

Dar nu despre public este vorba acum, aici. Nu. Deloc. Ci despre informațiile pe care le-au pus pe net bloggerii acreditați. Bine, le-au pus pe net e doar un fel de a spune, căci nu le-au prea pus. Bun. De când cu blogăreala în exces, unii oameni au considerat de bun augur să  își mediatizeze acțiunile și proiectele pe internet. Până la urmă, e normal: Internetele crește, vizibilitatea bloggerilor crește, iar omul de rând își ia informațiile, din ce în ce mai des, de pe internet.

Cu alte cuvinte, dacă nu erai prin Sibiu în perioada FITS-ului, puteai să vezi poze, youtube-uri și păreri pe blogurile bloggerilor acreditați. Mișto ideea, nu? Numai că punerea ei în practică a fost – și asta-i, desigur, o părere personală – un mic fiasco.

Nu știu ce părere au organizatorii FITS, dar a spune ce ai mâncat la Sibiu, ce ți s-a întâmplat sau ce te-a dezgustat în materie de baruri… nu știu… parcă nu se împacă cu ideea de a scrie despre festival pentru cititorii tăi. Dar, în fine, asta e doar părerea mea… Oricât de entuziasmantă ar fi viața și pățaniile  de moment ale cuiva, nu cred că ele trebuie să afecteze desfășurarea unei activități, ca cea de blogger acreditat, în detrimentul scopului pentru care acel blogger a fost acreditat. La fel, este părerea mea…

P.S1: Menționez că n-am vrut să fiu blogger acreditat și că până să scriu acest post nici nu mi-a trecut prin cap ideea de a fi. Nu-s invidios, mi se cam fâlfâie, dar na, nici nu puteam să nu scriu despre…

P.S2: E păcat pentru că nici presa bucureșteană nu s-a ridicat la nivelul show-ului care a fost FITS 2011. Și da, e și mai mare păcatul pentru că nici emfaticii din lumea blogului românesc nu s-au dezis de la neputința presei pe care, zic ei, au început să o concureze.

P.S3: Cam atat! 

P.S4 : Multumesc…

P.S5 : Sanatate cititorului si celui care nu citeste…