Achilianu

Atentionare: Post lung. Eu m-am chinuit sa-l scriu, tu te poti chinui sa-l citesti. Sau nu.

Incerc, pe cat posibil, sa nu postez nimic atunci cand cineva cunoscut moare. Incerc sa tac, sa fiu afectat sau nu, sa nu ma dau in spectacol, sa las durerea si suferinta sa-si exercite zdrobitorul efect asupra mea si, mai important, asupra apropiatilor acelei persoane.

Poate din bun simt, poate din ideea simpla, dar adevarata, conform careia “nimeni nu iti simte durerea”, cert e ca nu pot sau nu vreau sa pot sa ma bag in treburile suferinde ale altora. Simt ca nu e normal, ca nu e de ajutor, ca nu am ce cauta acolo. Si, pana la urma, de ce as vrea eu sa cunosc suferinta altora cand, fara dar si poate, si eu am suferinta, si eu sufar, si eu, ca oricare altul, cred ca suferinta mea e cea mai punitiva, cea mai astringenta, cea mai incorecta?

Si, totusi, nu am putut sa nu observ niste gesturi, opinii si chiar imixtiuni in suferinta individuala, a familiei, dar si in cea colectiva, a neamului romanesc, venite din partea unor-le-as zice eu-porci ordinari.

Desigur, postul acesta va fi lung, asa cum am anuntat la inceput, dar hai sa uitam pentru o clipa persoana, numele, poetul, artistul si sa ne concentram pe OM.

Acum 3 zile a murit un om. Alaturi de el, probabil, multi altii. Tragic, pentru ca fiecare dintre noi putea sa fie in locul acelui om. Trist, pentru ca nimeni nu stie ce e dincolo si, mai ales, nu stie daca dincolo exista! De neacceptat, in conditiile in care cu moartea nu poti negocia.

Nu pot sa nu observ in ce hal am ajuns noi ca oameni, noi ca si societate, noi ca romani, daca la moartea unui om, nu a poetului, nu a politicianului, nu a persoanei Paunescu, ci la moartea unui om, noi actionam si reactionam asa cum au facut-o multi, foarte multi dintre noi. Jurnalisti, politicieni, intelectuali, bloggeri sau oameni de rand, mai toti, au transformat tragicul eveniment intr-un proces politic, intr-o noua condamnare a comunismului survenita nu in timpul acestuia, ci la 20 de ani dupa ce el a fost infrant, intr-o analiza nepriceputa, cu o usoara tenta de blasfemie, a operei POETULUI. Nimeni, dar absolut nimeni, nu s-a gandit, macar pentru o clipa, la om. Toti au tabarat, ba pe poet, ba pe omul politic, ba pe apropierea dintre Paunescu si Ceausescu sau, in fine, dintre Paunescu si vechiul regim. Toate astea palesc in fata realitatii: A murit un OM! Cu “o” mare sau mic, cu nume de Paunescu sau Popescu, cert e ca a murit un om. Si mai e ceva cert: Noi, prin noi insine sau prin vectorii nostri de opinie(in majoritatea lor) ne-am comportat exact cum nu se cuvine. Exact cum nu e UMAN. Ciudat, nu? Romanii(nu toti!), reprezentanti ai UMANITATII s-au comportat INUMAN…

Fiecare fraza ce -mi inunda creierul si asa debusolat de tragicul eveniment incepe cu “nu se poate…”. Insa, tot creierul, satul parca de traitul aici, si printre ei, imi spune, parca in soapta:” -Ba da, se poate!”

Si totusi…

Raman multe intrebari fara raspuns:

-Cum poate un pupincurist politic, auto-branduit in intelectual, sa il certe, sa-l jigneasca, sa-l conteste pe Paunescu?

Cand chiar ei(nu toti!) slujesc strasnic la usa carmaciului, asemeni unor caini de paza…Asta acum, desi si-n trecut…hmmm…

-Cum poate un jurnalist care nu stie cu ce se mananca limba romana sa-l denigreze pe Paunescu?

Tupeul fantastic este singura trambulina? Satisfacerea stapanului este primordiala? Unde se termina deontologia, iubirea de meserie, dreptatea?

-Cum poate un blogger nesters la cur si la nas sa-l faca pupincurist pe Paunescu?

Cand el isi umezeste buzele spurcate in speranta ca va prinde o buca pe care sa o pupe cu patima, lucru care, crede el, ii va conferi statut social, bani si chiar importanta si influenta printre netotii aspiranti la statutul de pupator.

-Si, in general, cum pot acesti nemernici sa ne influenteze viata? De ce-i lasam?

Nu vreau si nici nu cred ca imi este cu putinta sa par apocaliptic, dar cred ca asta este inceputul sfarsitului pentru noi ca neam, pentru a noastra cultura, pentru ceea ce  unii dintre noi numesc “speranta”. Un popor ce isi pierde identitatea nationala si se lasa prada unui lumesc, ce-i drept, atragator si placut la o prima impresie, dar distrugator si mistuitor, este un popor destinat pieirii.

Nu sunt, n-am fost si, probabil, nu o sa fiu niciodata un lider, un deschizator de drumuri, o valoare. Sunt, si regret asta, unul din multime. Unul care incearca, sau asa ii place sa se minta, sa isi faca datoria fata de el si fata de ai lui, cat poate el de bine. Probabil, la un moment dat, se va trage linia. Pentru ca, nu-i asa, la toti se trage candva linia! Ei bine, eu si multi altii(cei mai multi) facem parte dintr-o multime care, in starea ei naturala, cea haotica, are nevoie de lideri, de valori, de oameni la care sa se raporteze. O multime ce are, in fiecare clipa a existentei ei, nevoie de cineva care sa-i defineasca notiunile de bine/rau, just/injust, moral/imoral. O multime cu ganduri, asteptari si sperante de popor, de neam, de structura sociala cu aceleasi simtiri, cu aceeasi identitate si identificare nationala.

P.S1: Stii ce e cel mai trist? E trist ca OAMENI sunt putini, din ce in ce mai putini. E trist ca OAMENI GENIALI sunt si mai putini. Dar, stii ce-i cel mai trist? Cel mai trist e ca nemernicii sunt peste tot si ca, incet, dar sigur, se impun…

P.S2: Atunci cand moare un om se obisnuieste sa se zica asta: Dumnezeu sa-l ierte! Eu as veni cu o mica, dar imporanta completare: Dumnezeu sa-l ierte pe OMUL Paunescu! Cat despre genialul si irepetabilul Paunescu, ei bine: Maeste, sa ne ierti pentru ca nu te-am inteles, pentru ca nu te-am respectat, pentru ca te-am respins, pentru ca nu ne-am ridicat la nivelul la care ne vedeai…

P.S4: Sincere si umile condoleante familiei…

Am gasit poezia la Simion Cristian pe blog…

Pe această uşă,
Astfel scriu stăpânii:
Interzis să intre
Câinii şi românii.

Umblăm prin Europa ca bezmetici,
N-avem de lucru, n-avem bani de pâine,
În vremurile când nu mai contează
Deosebirea dintre om şi câine.

Acesta e şi continentul nostru,
Plutim incestuos din ţară-n ţară,
Copiii-nvaţă multilingv, cerşitul,
Cum pot şi omorî şi să şi moară.

Şi nimeni nu ne mai întinde mâna,
Decât cu viclenia jucăuşă,
De-a ne o prinde şi de-a o închide,
Cu minimum de riscuri, în cătuşă.

Noi suntem infractorii de serviciu
Ai Europei, care stă la pândă,
Aşa cum e cu alţii iertătoare
Ea ca pe sclavi încearcă să ne vândă.

Părinţii şi copiii mor, prin ţară,
Şi noi de noi ne-străinăm cu toţii,
Purtând pe umerii trudiţi şi gârbovi
Cămaşa rece a străinătăţii.

În plină degradare, zi şi noapte,
Invidia şi dorul ne apasă,
Ne lenevim, ne pervertim, ne ducem,
Că n-avem loc şi rost la noi acasă.

Umblăm prin Europa fără ţintă,
Ca nişte zilieri, de azi pe mâine,
Furăm şi siluim, mai şi ucidem,
Români la rangul dintre romi şi câine.

Adrian Paunescu

P.S1 : Adevarat, nu?

P.S2 : Multumesc…

P.S3 : Sanatate cititorului si celui care nu citeste

Vedeti aici

Mie mi-a placut…poezia asta a lui Adrian Paunescu…Cat despre Cristian Tudor Popescu…fiecare articol este o incantare…

Cu tine

Cu tine viaţa mea se luminează,
Cu tine hotărăsc a obosi,
Cu tine urc astenic spre amiază
Şi mă sfârşesc în fiecare zi.

P.S1 : Multumesc…

P.S2 : Sanatate cititorului si celui care nu citeste