Achilianu

Contrar credințelor mioritice, „ultrasul” nu e deloc unidimensional. Nu e cu nimic mai puțin om ca oricare omulete călcător pe planetă.

„Ultrasul” își desfășoară viața exact ca orice alt ins, are nevoi, are plăceri și neplăceri. Numai că viața sa nu are pic de culoare, exceptând melanjul celor două-trei de pe stema echipei iubite. Dar, totul este distorsionat în lumea ultrasului. Chiar și iubirea, care nu e deloc albă, pură, dătătoare de speranțe și, în final, izbăvitoare. Nu. Iubirea unui ultras este exact ca viața sa: nesemnificativă și suferindă. Este vorba despre o durere tacită, despre o frustrare arareori strigată prin altceva în afară de violență. De fapt, ultrasul nu e deloc unidimensional, așa cum se crede. El trăiește pe o insulă pustie, situată la confluența celor trei mari râuri ale neputinței: Violența, Prostia și Iubirea.

Este vorba despre o violență câinească și, totuși, docilă. Câinească, deoarece nimic din ceea ce simte ultrasul nu are repercusiuni în alt plan decât în cel al urii, al „îți rup capul, să moară mama!”. Docilă, pentru că un ultras își stăpânește foarte bine emoțiile, fie ele și sociopate, până când intră în sistem automat latura sa câinească.

Pe de altă parte, un ultras este, prin definiție, un onanist. Nu, nu, nu, nu are plăceri din acelea, sau nu neapărat, ci ultrasul este onanistul căruia i se scoală doar la anumite gânduri, idei, ipostaze sau chiar poziții: a) echipa favorită câștigă duelul cu marea rivală. b) echipa favorită este situată pe o poziție superioară marii rivale. c) rivalii pierd. d) „e derby, deci bătaie! Să le rupem capul!”. e) „N-avem ce face, e pauză competițională sau echipa noastră joacă prost. Nu-i nimic, hai să batem pe cineva!”. f) „Nu contează de ce, cert e că noi suntem superiori, așa că ceilalți ar face bine să moară!”

„Peeipeeipemamalor” devine astfel un mod de viață, uneori suficient și ca hrană trupească, deoarece de spirit este deja, căci asta-i o condiție sinequanon. „Mama” din sintagmă are destul de rar legătură cu mama cuiva, ci indică inferioritatea și totodată indemnul unanim înțeles: Ăia-s cretini, mama lor e și mai și, că le-a dat naștere, așa că hai să le rupem fâșul!

P.S1: A te aștepta de la ultrași să acționeze  sau să reacționeze în planul rațiunii e ca și cum te-ai aștepta de la orice politician sau partid politic să nu juiseze la Putere!

P.S2: Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

De când lumea și pământul, oamenii au avut nevoie de eroi, pentru a se urni în atingerea unui scop comun. Au avut nevoie de adevărate simboluri, într-o lume în care simbolistica este din ce în ce mai greu de perceput. De ceva care întruchipează idealuri și valori demult apuse, poate chiar inexistente pe parcursul unei vieți, sau înlocuite de grija zilei de mâine, dar pe care fiecare le intuiește acolo, undeva. Sau vrea să o facă. Asta ține de o minimă, dar suficientă sănătate a spiritului și a minții.

Mulți spun că nu îți alegi eroii, sau, ca să se înțeleagă, nu îi alegi pe cei care te inspiră, ci, mai degrabă, ei te aleg pe tine. Uneori nici  asta nu contează, căci, dacă ai noroc, se întâmplă pur și simplu. Alții, printre care mă număr, nu cred în eroi, ci în momente, puține la număr, în care oamenii care te înconjoară fac lucruri de neînțeles în economia unei situații. Fie că spun clasicul și golitul de conținut „așa nu se mai poate” și acționează în acest sens, ori renunță la vechile obiceiuri pentru un la fel de demonizat „mai bine”. Cert e că unii reușesc să facă ceea ce altora le e frică să gândească.

Și, mulțimea simte. Mulțimea rimează, de cele mai multe ori, cu prostimea, cu cetățenii spumegând la o coadă pentru tigăi sau scaune. Dar, mulțimea simte. Creierul fiecărui component al mulțimii poate fi păcălit, manipulat, dacă vrei, dar „creierul” mulțimii nu se supune acestui lucru. Mulțimea simte. Simte, și o face tocmai atunci când nu te aștepți. Simte lucrurile care au durut odată, care dor acum, în prezent, și, ca să vezi minune, simte și ceea ce va durea în viitor.

Sigur, există și mulțimi ce pot fi manipulate, dar acelea nu simt. Nu trăiesc cu adevărat. Nu vibrează la propriile probleme și nevoi. Acele mulțimi există doar ca număr, nu au un chip. Acele „mulțimi de concert”, așa cum le spun eu, nu au altă îndeletnicire decât cea a șoului. O astfel de mulțime se dă în spectacol, ba chiar vrea să fie distrată și ținută minte pentru acest unic lucru. Pe „chipul” unei astfel de mulțimi nu se văd supărarea, durerea și țelul comun, de obicei unul îndreptat spre acel mult prea uzitat „mai bine”.

„Mulțimea cu chip” nu are nevoie de un număr de protestatari, de unul fix, cerut a fi mare. O „mulțime cu chip” poate fi formată și din doi oameni. Doi, dar cu puterea unui milion de oameni. O putere izvorâtă din durere, desigur. Pe când, în extrema cealaltă, o „mulțime fără chip” are nevoie de număr, prin asta se și identifică, căci show-ul nu va fi ținut minte dacă la el participă unu sau doi oameni. Nu, show-ul are nevoie de spectacol, de nebunii, de nasoale, de felurite exerciții la bară, ori în aer, practicate, cu sau fără pricepere, de obicei fără, de mulți oameni.

Componenții unei „mulțimi cu chip” nu se luptă niciodată cu oameni, cu instanțe ale unui sistem, ci cu sistemul, deci și cu ei înșiși! „Mulțimile cu chip” nu luptă cu jandarmii, căci ei, exceptând anumite cazuri de nemenționat, nu fac altceva decât să execute ordine, să își facă meseria. „Mulțimile cu chip” nu luptă cu politicienii vremii, acelea ar trebui să fie doar ține de moment, căci sunt reprezentanții sistemului. „Mulțimile cu chip” nu luptă pentru binele membrilor componenți, ci pentru binele tuturor. Sau ar trebui să o facă!

Cred că protestatarii din aceste zile trebuie să se decidă din ce „mulțime” fac parte!!!

P.S1: Decât atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

N-am nicio teamă că se va termina cu omuletele în anul de dizgrație 2012. Nicio străbatere nu-mi dereglează inima plăpândă la gândul că finalul, care totuși trebuie să vină cândva, mă va prinde pe planetă. N-am eu norocul acesta. Cum nu cred că au nici semenii mei, de a fi contemporani cu sfârșitul. Însă, dacă totuși vine, vreau să vină pe bune, nu așa, cu speranță, cu happy ending în stil american. Nu de alta, dar atunci nu mai e vorba de un final, ci de un tumult al energiilor, din care mai mult ca sigur nimeni nu va învăța nimic.

Nu cred în astrologi, horoscop sau studierea planeterelor care ar trebui să-mi influențeze mie, omuletele, destinul. EU, care, asemeni unui omulete ce mă aflu, sunt un foarte mic nimic în comparație cu alinierea planetelor sau aștrii lu pește prăjit. De aici vine de fapt și ideea tembelă, în care mulți cred, potrivit căreia o cantitate neglijabilă, o mică flegmă plină de belicoase idei neîmplinite niciodată, ar putea să conteze în vreun fel în marele peisaj al Universului. Universul continuă cu noi, așa cum va continua și fără noi, și nimic nu se va cutremura în spațiu dacă ne mătrășim pe capete sau dacă ne execută vreo mare planetă, prin ciocnire. Mai mult, nimeni nu o să ne ducă lipsa, că pe nimeni nu interesează ceva ce nu contează, ceva ce nu schimbă cu nimic ecuația.

Și, pentru că nu vine finalul cel anunțat, că nu vine, deoarece eu cred într-o uriașă surpriză, ci nu într-un moment anunțat cu mii de ani înainte. Căci da, cred că o surpriză de proporțiile unui eveniment neanunțat ar fi exact ceea ce merităm.

Ca o concluzie: nu vine, bă! Însă, nu pot să nu mă gândesc la mayași. Îți dai seama câte triliarde de tone de carne în frigider vor avea săracii mayași? „Mai ia și de la mine, mai ia și de la el”, așa o să zică tot omuletele după fiascoul finalului de an…

P.S1: Decât atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Am refuzat demult să-mi mai pun speranța în acel „mai bine” oferit poporului, deci și mie, pe tavă de argint, la fiecare ciclu electoral, de ai noștri bravi și neînfricați politicieni.

Apoi, n-a mai fost nevoia aceea de a refuza, totul venea de la sine. Schimb canalele și, din inerție, zic „minte”. În 99% din cazuri acel „minte” îi este atribuit unui politician, sau na, imaginii sale de pe ecranul televizorului meu. Schimb canalele cu rapiditate, așa că, uneori, dau și de un jurnalist sau de vreo babă plecată de acasă, acolo unde și-a lăsat și mințile. Dar, nu-i bai, că și ăia mint. Am chiar și o statistică, e mentală, o accesez ușor, care imi indică faptul că n-am greșit niciodată.  Știu când a mințit, știu în ce fel, la dracu, chiar știu și cum s-a scuzat, dacă s-a scuzat.

Nu mai pot fi păcălit acum, deși am fost odată, s-au de două ori. Acum nu, istoria individului nu minte niciodată. Faptele nu mint. Declarațiile pot să conțină minciuni, dar, odată ce au ieșit pe gaura gurii, acolo rămân. Numai că, pentru asta îți trebuie un pic de minte. Nu minte. Ci, ținere de minte!

P.S1: Exercițiul se poate extinde cu succes și la altfel de „etichete”, pe deplin meritate: „curvă”, „cretin” etc.

P.S2: Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

postul acesta nu are legătură cu persoanele în sine, că nu le cunosc, n-am niciun interes în a le cunoaște, doar pornește de la „experiența” lor

Toată România a auzit de „proful de sport de la Jean Monnet”. Nu la fel de mulți îi știu și numele, dar au în minte „faptele”, adică descrierea lor din două  trei unghiuri: al elevei, al profului și al presei. Că presa dă verdicte, o știm, că vrea să fie imparțială, dar nu-i iese aproape niciodată, la fel. Pune etichete și, gata, s-a terminat! Pentru că da, odată ce i s-a pus omului  eticheta de violator, sau, în alte cazuri, hoț, prost etc., s-a terminat.

Nu zic că ăla n-are vină. Sigur că a te implica cu o gagică minoră sau majoră – asta nu contează, care îți e elevă duce cu gândul la prostie și slabă stăpânire de sine. N-am văzut-o pe elevă, poate-i vreo Adriana Lima sau ceva, dar așa ceva nu se face. De ce? Nu pentru că e imoral, că se întâmplă atâtea lucruri imorale în jurul nostru, pe multe le executăm chiar noi, încât unul în plus sau în minus chiar nu mai contează! Nu pentru că e interzis de relația prof-elev, că sunt foarte mulți babalâci care fac aluzii la orele de curs, încât unul tânăr care a trecut pârleazul cu o elevă nu mai pare așa de grav. Boșorogii nu mai au ce căuta la catedră, că mulți sunt fie senili, fie le pute gura, fie își târă coaiele degeaba până în sala de curs!

Nu, așa ceva nu se face dacă tu ai un pic de minte și dacă ții oleacă la tine. Pentru că, înțeleg, poate o placi pe aia, poate crezi că se va termina cu bine, că va termina școala și veți rămâne împreună, sau, dimpotrivă, nu o placi dar vrei să simți „carnea proaspătă. Înțeleg așa ceva, dar nu cred că uneia care e la începutul vieții sexuale îi ești tu de ajuns, că ar vrea și ea să experimenteze, să vadă cum e cu altul, că, poate, se satură de tine. Se poate întâmpla, nu? Sau da, nu o placi, dar o vrei, însă mintea unui „copil”, fie el și mult prea dezvoltat și experimentat d.p.d.v sexual, e fragilă. Ce crezi că se poate întâmpla când faci ceva ce nu-i convine sau chiar când încerci să rupi relația? HA?

Repet, înțeleg rătăcirea de moment, aia care se rezumă la „ce bună e asta din banca a doua! Hai să o scot la tablă să o văd din spate! ”. Înțeleg chiar să se meargă până la o fantezie sexuală, deși după un 17-19 ani visele astea ar cam trebui să dispară. Înțeleg toate aspectele acestea, că-s umane și, fiind vorba de un bărbat, greu de controlat. Greu, dar nu imposibil, la dracu!

Două întrebări

Sigur ai observat că liceul cu pricina apare relativ des la televizor. Întrebarea mea ar fi așa: De ce?

Nu de alta, dar mă gândesc că și copiii ăia au părinți, că liceul are profi – nu cred că toți au relații cu elevii!!! – are director, are… și, atunci, de ce?

Întrebarea2: În câte licee se mai întâmplă asta și nimeni nu face nimic? Poate e vorba de proful de mate care îi predă unei eleve de clasa a noua, poate e aia de română care îl învață pe un elev în an terminal cum e cu limbile… poate! Dar nu e vorba despre eșecul sistemului, că noi nu avem așa ceva, nu e vorba despre incompetența ministrului, nu. De eșec e vorba, dar al omului…

P.S1: Dacă aș face așa ceva? Nu, normal că nu! Sunt destule profesoare și, în plus, destule femei fără inhibiții care ar putea să presteze întru satisfacerea mea totală. La dracu!!!!!

P.S2: Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Ne era foame, stăteam la cozi. Ne era sete, săpam puțuri. Doream o relație, ne băteam capul cu poezii de Eminescu, ori citate-n franceză(jo tem, ma șeri!) și speram ca baba din piață să ne dea mai ieftin trandafirul. Doream bani, căutam de zece ori în buzunarul blugilor puși pentru a fi spălați, că doar-doar a mai rămas vreo hârtie. Simțeam nevoia unor discuții mai elevate, fugeam în „cartier”, în„ gașcă”, pentru că acolo se găsea vreunul care să ne descrețească mințile. Doream inspirație, căutam în cărți, pe care, pe nerăsuflate, le digeram cu mintea tresărindă la auzul foșnetului paginilor ce miroseau a cultură, inteligență ori aventură.

Doream să călătorim, deci căutam, în atlase, peisaje, orașe sau locuri. Restul venea odată cu imaginația. Doream să ne destindem, găseam o pășune, iar picnicul era aproape gata. Doream să ne jucăm și ne dădeam întâlnire „în fața blocului”. Doream oameni, îi găseam.

Acum nu mai dorim nimic. Acum, avem! Acum, toate-s acolo, frumos colorate, de diferite forme și mărimi, așezate pe o masă incredibil de mare, la care avem acces de VIP, gata-gata să fie „folosite”, „luate”, „împrumutate”. Da, „a împrumuta” este verbul, căci, în esență, nu au cum să fie ale noastre. Le împrumutăm, crezând că e ușor să le utilizezi, să te folosești de ele, fără să fie consecințe, fără să plătești ceva pentru că le-ai folosit sau chiar deteriorat. Și, totuși, ele nu se deteriorează. Nu. De fapt, aici este marele secret, ascuns, așa cum îi stă bine unui secret, la vedere. De fapt, ele nu se deteriorează prin folosire excesivă, ci noi, utilizatorii.

Înainte n-aveam nimic…

Read more »