Achilianu

N-am nicio teamă că se va termina cu omuletele în anul de dizgrație 2012. Nicio străbatere nu-mi dereglează inima plăpândă la gândul că finalul, care totuși trebuie să vină cândva, mă va prinde pe planetă. N-am eu norocul acesta. Cum nu cred că au nici semenii mei, de a fi contemporani cu sfârșitul. Însă, dacă totuși vine, vreau să vină pe bune, nu așa, cu speranță, cu happy ending în stil american. Nu de alta, dar atunci nu mai e vorba de un final, ci de un tumult al energiilor, din care mai mult ca sigur nimeni nu va învăța nimic.

Nu cred în astrologi, horoscop sau studierea planeterelor care ar trebui să-mi influențeze mie, omuletele, destinul. EU, care, asemeni unui omulete ce mă aflu, sunt un foarte mic nimic în comparație cu alinierea planetelor sau aștrii lu pește prăjit. De aici vine de fapt și ideea tembelă, în care mulți cred, potrivit căreia o cantitate neglijabilă, o mică flegmă plină de belicoase idei neîmplinite niciodată, ar putea să conteze în vreun fel în marele peisaj al Universului. Universul continuă cu noi, așa cum va continua și fără noi, și nimic nu se va cutremura în spațiu dacă ne mătrășim pe capete sau dacă ne execută vreo mare planetă, prin ciocnire. Mai mult, nimeni nu o să ne ducă lipsa, că pe nimeni nu interesează ceva ce nu contează, ceva ce nu schimbă cu nimic ecuația.

Și, pentru că nu vine finalul cel anunțat, că nu vine, deoarece eu cred într-o uriașă surpriză, ci nu într-un moment anunțat cu mii de ani înainte. Căci da, cred că o surpriză de proporțiile unui eveniment neanunțat ar fi exact ceea ce merităm.

Ca o concluzie: nu vine, bă! Însă, nu pot să nu mă gândesc la mayași. Îți dai seama câte triliarde de tone de carne în frigider vor avea săracii mayași? „Mai ia și de la mine, mai ia și de la el”, așa o să zică tot omuletele după fiascoul finalului de an…

P.S1: Decât atât! 

P.S2: Mulţumesc…

P.S3: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Am refuzat demult să-mi mai pun speranța în acel „mai bine” oferit poporului, deci și mie, pe tavă de argint, la fiecare ciclu electoral, de ai noștri bravi și neînfricați politicieni.

Apoi, n-a mai fost nevoia aceea de a refuza, totul venea de la sine. Schimb canalele și, din inerție, zic „minte”. În 99% din cazuri acel „minte” îi este atribuit unui politician, sau na, imaginii sale de pe ecranul televizorului meu. Schimb canalele cu rapiditate, așa că, uneori, dau și de un jurnalist sau de vreo babă plecată de acasă, acolo unde și-a lăsat și mințile. Dar, nu-i bai, că și ăia mint. Am chiar și o statistică, e mentală, o accesez ușor, care imi indică faptul că n-am greșit niciodată.  Știu când a mințit, știu în ce fel, la dracu, chiar știu și cum s-a scuzat, dacă s-a scuzat.

Nu mai pot fi păcălit acum, deși am fost odată, s-au de două ori. Acum nu, istoria individului nu minte niciodată. Faptele nu mint. Declarațiile pot să conțină minciuni, dar, odată ce au ieșit pe gaura gurii, acolo rămân. Numai că, pentru asta îți trebuie un pic de minte. Nu minte. Ci, ținere de minte!

P.S1: Exercițiul se poate extinde cu succes și la altfel de „etichete”, pe deplin meritate: „curvă”, „cretin” etc.

P.S2: Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

postul acesta nu are legătură cu persoanele în sine, că nu le cunosc, n-am niciun interes în a le cunoaște, doar pornește de la „experiența” lor

Toată România a auzit de „proful de sport de la Jean Monnet”. Nu la fel de mulți îi știu și numele, dar au în minte „faptele”, adică descrierea lor din două  trei unghiuri: al elevei, al profului și al presei. Că presa dă verdicte, o știm, că vrea să fie imparțială, dar nu-i iese aproape niciodată, la fel. Pune etichete și, gata, s-a terminat! Pentru că da, odată ce i s-a pus omului  eticheta de violator, sau, în alte cazuri, hoț, prost etc., s-a terminat.

Nu zic că ăla n-are vină. Sigur că a te implica cu o gagică minoră sau majoră – asta nu contează, care îți e elevă duce cu gândul la prostie și slabă stăpânire de sine. N-am văzut-o pe elevă, poate-i vreo Adriana Lima sau ceva, dar așa ceva nu se face. De ce? Nu pentru că e imoral, că se întâmplă atâtea lucruri imorale în jurul nostru, pe multe le executăm chiar noi, încât unul în plus sau în minus chiar nu mai contează! Nu pentru că e interzis de relația prof-elev, că sunt foarte mulți babalâci care fac aluzii la orele de curs, încât unul tânăr care a trecut pârleazul cu o elevă nu mai pare așa de grav. Boșorogii nu mai au ce căuta la catedră, că mulți sunt fie senili, fie le pute gura, fie își târă coaiele degeaba până în sala de curs!

Nu, așa ceva nu se face dacă tu ai un pic de minte și dacă ții oleacă la tine. Pentru că, înțeleg, poate o placi pe aia, poate crezi că se va termina cu bine, că va termina școala și veți rămâne împreună, sau, dimpotrivă, nu o placi dar vrei să simți „carnea proaspătă. Înțeleg așa ceva, dar nu cred că uneia care e la începutul vieții sexuale îi ești tu de ajuns, că ar vrea și ea să experimenteze, să vadă cum e cu altul, că, poate, se satură de tine. Se poate întâmpla, nu? Sau da, nu o placi, dar o vrei, însă mintea unui „copil”, fie el și mult prea dezvoltat și experimentat d.p.d.v sexual, e fragilă. Ce crezi că se poate întâmpla când faci ceva ce nu-i convine sau chiar când încerci să rupi relația? HA?

Repet, înțeleg rătăcirea de moment, aia care se rezumă la „ce bună e asta din banca a doua! Hai să o scot la tablă să o văd din spate! ”. Înțeleg chiar să se meargă până la o fantezie sexuală, deși după un 17-19 ani visele astea ar cam trebui să dispară. Înțeleg toate aspectele acestea, că-s umane și, fiind vorba de un bărbat, greu de controlat. Greu, dar nu imposibil, la dracu!

Două întrebări

Sigur ai observat că liceul cu pricina apare relativ des la televizor. Întrebarea mea ar fi așa: De ce?

Nu de alta, dar mă gândesc că și copiii ăia au părinți, că liceul are profi – nu cred că toți au relații cu elevii!!! – are director, are… și, atunci, de ce?

Întrebarea2: În câte licee se mai întâmplă asta și nimeni nu face nimic? Poate e vorba de proful de mate care îi predă unei eleve de clasa a noua, poate e aia de română care îl învață pe un elev în an terminal cum e cu limbile… poate! Dar nu e vorba despre eșecul sistemului, că noi nu avem așa ceva, nu e vorba despre incompetența ministrului, nu. De eșec e vorba, dar al omului…

P.S1: Dacă aș face așa ceva? Nu, normal că nu! Sunt destule profesoare și, în plus, destule femei fără inhibiții care ar putea să presteze întru satisfacerea mea totală. La dracu!!!!!

P.S2: Decât atât! 

P.S3: Mulţumesc…

P.S4: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…

Ne era foame, stăteam la cozi. Ne era sete, săpam puțuri. Doream o relație, ne băteam capul cu poezii de Eminescu, ori citate-n franceză(jo tem, ma șeri!) și speram ca baba din piață să ne dea mai ieftin trandafirul. Doream bani, căutam de zece ori în buzunarul blugilor puși pentru a fi spălați, că doar-doar a mai rămas vreo hârtie. Simțeam nevoia unor discuții mai elevate, fugeam în „cartier”, în„ gașcă”, pentru că acolo se găsea vreunul care să ne descrețească mințile. Doream inspirație, căutam în cărți, pe care, pe nerăsuflate, le digeram cu mintea tresărindă la auzul foșnetului paginilor ce miroseau a cultură, inteligență ori aventură.

Doream să călătorim, deci căutam, în atlase, peisaje, orașe sau locuri. Restul venea odată cu imaginația. Doream să ne destindem, găseam o pășune, iar picnicul era aproape gata. Doream să ne jucăm și ne dădeam întâlnire „în fața blocului”. Doream oameni, îi găseam.

Acum nu mai dorim nimic. Acum, avem! Acum, toate-s acolo, frumos colorate, de diferite forme și mărimi, așezate pe o masă incredibil de mare, la care avem acces de VIP, gata-gata să fie „folosite”, „luate”, „împrumutate”. Da, „a împrumuta” este verbul, căci, în esență, nu au cum să fie ale noastre. Le împrumutăm, crezând că e ușor să le utilizezi, să te folosești de ele, fără să fie consecințe, fără să plătești ceva pentru că le-ai folosit sau chiar deteriorat. Și, totuși, ele nu se deteriorează. Nu. De fapt, aici este marele secret, ascuns, așa cum îi stă bine unui secret, la vedere. De fapt, ele nu se deteriorează prin folosire excesivă, ci noi, utilizatorii.

Înainte n-aveam nimic…

Read more »

Trăim vremuri grele, iar acest lucru este simțit și resimțit de toată lumea. De la bogătanul de serviciu, care s-a înfruptat din banul public, până la românii care muncesc „pe dincolo”, sau chiar la ultimii proști care au rămas aici, toți știm că „se putea și mai bine”, dar că, ciudat, „o ducem din ce în ce mai rău”.

Dacă atunci când vine vorba despre pumnii în testicule pe care bogătanii îi primesc de la viață și/sau economie am o oaresce bucurie juvenilă, caracteristică oamenilor mici(știu!), când mă duc cu gândul la „căpșunari” sau la ăia care, într-o nemernicie greu de înțeles au mai rămas aici, mă deprim. Unii chiar muncesc „pe bune”. Pe brânci, fie că spală veceuri sau babe la fundulețul fleșcăit.

De fapt, căpșunarii sunt de trei feluri: hoții, ăia care muncesc pentru „un viitor mai bun” și trabajadorii de sezon. În ceea ce-i privește pe primii, n-am nicio reținere să spun că n-aș tresări dacă ar crăpa. Pentru că da, nu te duci în altă parte doar ca să muncești, ci, fie că îți dai seama sau nu, te duci să reprezinți și țara-ți de origine. Evident, că mulți nu sunt conștienți de acest lucru, că pentru asta le-ar trebui creieraș la purtător, iar mulți dintre ei fac mai degrabă parte din familia galinaceelor, iarăși nu a umanoizilor.

Trabajadorii de sezon

Ăștia mi se par a aparține unei categorii intermediare. Nu sunt hoți, deși n-ar zice nu unui portofel uitat pe bancheta din spate a unui taxi, și nici nu muncesc constant, pentru țeluri pe 10-20 de ani. Nu. Ăștia o ard sezonier, că de acolo le-am dat numele. Unii o fac pentru a avea bani pe iarnă, pentru vreo punere de „pilostrii” sau pentru a veni în țară să pornească cu scârț din fața blocului. Sigur că mațul le tremură grav după primele două-trei săptămâni, că rămân fără „dinero”, dar, nu-i așa, asta-i viața când ești cretinelo! Nici la ăștia nu-mi exultă corazonul, în eventualitatea unor situații apocaliptice.

Muncitori pentru „mai bine”

Pe ăștia-i respect. Oarecum. Sigur, au abandonat lupta de aici pentru a pleca în țări mai calde, dar nimeni nu-ți garantează că rămânerea ta în România poate schimba ceva. Foarte ușor te poți număra printre victimele colaterale ale „reformei” sau ale lui „păi, dacă nu sunt bani!”. În fine. Deci da, pe oamenii aceștia îi respect. Cei mai mulți trag de ei. Până la urmă, asta contează – să tragi de tine! Că nimeni nu o face în locul tău! Și, de ce ar face-o? Trag de ei, poate chiar se nenorocesc la sănătate, își curbează anormal de mult coloana vertebrală, pentru a presta convingător munci pe care, din comoditate sau neștiință, alții nu le execută.

Pe undeva, ei sunt sclavii moderni. Noii sclavi. Sau, dacă nu sunt, se transformă în așa ceva. Treptat. Unii o știu, dar nu mai au ce să facă, deoarece au intrat în horă, și trebuie să danseze, că dacă nu sunt rejectați imediat. Și nimeni nu le va simți lipsa, că tot timpul vor fi zeci, sute sau chiar mii la ușă. Unii dintre ei – cel puțin așa cred eu – se mint că e mai bine să fii sclav în altă parte decât sclav în propria-ți țară. Și poate că așa și e. Poate că spălatul rahatului e mai demn decât orice mizerie pe care noi, ăștialalți, o înghițim cu multă pricepere și devoțiune.

Dar nici ăstora nu le merge atât de bine. Sigur, au case, au mașini, au salarii foarte mari în raport cu mizerabilele remunerații românești, dar nu o duc nici ei bine. Sunt departe de casă, de familie, de locurile natale. Astea dor, dor foarte mult, și niciun ban din lume nu poate să le suplinească absența. Fericirea nu se cumpără cu bani, nici numărul lor nu are un cuvânt de spus, indiferent de citatele imbecile care te fac să crezi acest lucru. E greu aici, e greu acolo, numai că „greul” de acolo e mai ușor de suportat – cel puțin așa cred unii, dar nu au dreptate. Să fii printre străini e incredibil de greu. Însă, nu-i așa, fiecare trebuie să suporte consecințele propriilor acțiuni, că altfel nu se poate.

Ce mă deranjează la această din urmă categorie?

Ar fi două lucruri: tupeul multora dintre exemplare și direcțiile pe care ar cam vrea să le impună.

Cum care direcții? Ar fi alea politice, deși nu sunt într-atât de tâmpit încât să cer interzicerea votului celor din diasporă, și alea sociale și comportamentale. Prietene/prietenă, tu ai cam plecat din țărișoară, așa că, oricât de informat/ă ai fi, nu prea poți tu să alegi persoana potrivită pentru mine, adică pe aia care să mă ducă la „mai bine” sau la „nu sunt bani”. E o nebunie să crezi asta, noi o știu, ar cam trebui să îți dai și tu seama de acest lucru! Sigur, dreptul de a vota nu trebuie luat acestor persoane, că e din născare, la dracu! Numai că n-ar strica un simț al răspunderii și o aplecare mai eficientă spre informații! Bine, aceste lucruri n-ar strica nici în ograda românească, în care toți viețuim!!!

Cât despre alea sociale și de comportament… nu poți să ceri unui popor care a trăit în beznă atâta timp, un popor care abia acum aprinde becul pe uliță, să trăiască în tiparul în care tu trăiești. Tu te-ai adaptat, că a fost vorba despre presiunea societății respective, care, cel puțin în teorie, e mai avansată, dar exemplul tău nu poate fi urmat de cele 20 de milioane de la o zi la alta. Nu se poate!

A, și da, tupeul. Foarte rar găsești „căpșunari” – le zic așa că-i termenul cu care se identifică, chiar dacă fără voia lor – cu tupeul într-o stare care să nu fie erectă înspre tavan. Unii spun că „așa-i românul” când dă de bani, eu spun că e vorba de prostie și atât! Nu poți să-i desconsideri pe cei pe care i-ai lăsat în urmă, doar pentru că ieuroii stau să iasă din buzunaru-ți cusut cu ață românească. Nu poți. Nu ești nici mai deștept, nici mai frumos și nici mai „om” ca ceilalți, doar pentru că ai plecat. Nu poți! La fel cum nimen nu poate să-i desconsidere pe cei care se duc pe alte meleaguri cu gânduri „de mai bine”!!!

P.S1: Și, totuși, unii pot!

P.S2: Respect pentru oamenii cu bun simț!

P.S3 Decât atât! 

P.S4: Mulţumesc…

P.S5: Sănătate cititorului şi celui care nu citeşte…